Avocatii sa plateasca somajul!

De la: Dana (Macarie) Toma;
Pentru: decan@baroul-bucuresti.ro
Subiect: Plata de catre avocati a contributiilor individuale de asigurari sociale si asigurari de somaj
Data: Miercuri 30 Iunie 2010

Stimate Domnule Decan,
As dori sa va atrag atentia asupra textului art. III din OUG 58/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal si alte masuri financiar-fiscale.
Conform redactarii actuale a articolului sus-mentionat, se poate intelege ca avocatii sunt obligati sa contribuie la bugetul de stat al asigurarilor sociale si al indemnizatiilor de somaj. Spun “se poate intelege” intrucat nu este definit nicaieri in Codul Fiscal ce s-ar putea intelege prin “venituri de natura profesionala, altele decat cele salariale”, textul putand lasa loc la numeroase interpretari.
Or, avocatii au sistemul propriu de asigurari sociale – ceea ce ar insemna ca avocatii ar plati de doua ori pentru aceeasi contributie -, iar contributia la asigurarile de somaj contrazice natura insasi a profesiei liberale. Fara a mentiona ca de “contribuit” ni se cere sa contribuim, dar ar trebui sa beneficiem cumva si de asigurarile pentru care ni se cere contributia – respectiv pensia si somajul. Dar modul in care am beneficia de aceste asigurari este lasat nereglementat, nefiind prioritatea Guvernului Romaniei din acest moment.
As dori sa ma refer si la dispozitiile alin. 4 al articolului sus-mentionat, conform caruia clientii nostri (in marea lor majoritate simple persoane fizice), in calitate de platitori de venituri, ar fi obligati sa declare, calculeze, retina si plateasca aceste contributii. Aceasta risca sa devina o aberatie complet nefunctionala nu numai in ceea ce priveste avocatii, cat si toate celelalte profesiile liberale.
In asteptarea modificarii normelor metodologice ale Codului fiscal, nu putem decat sa speram ca Guvernul Romaniei va sesiza erorile continute de acest articol si le va corecta.
Cu deosebita consideratie,
Av. Dana Toma

Aşa DA – Aşa NU

Aşa DA

Jocul actorilor foarte bun.

Punerea în scenă originală, în sens plăcut.

Textele, nu mai spunem nimic, le cunoaşteţi.

În concluzie, merită toţi banii şi tot timpul şi mergeţi cu încredere, chiar dacă este la Teatrul de Comedie!

.

.

.

.

.

Aşa NU

Ivaşcu.

Prima jumătate a piesei vorbeşte despre înmormântare şi peşte împuţit, un subiect greu de digerat când printre invitaţii tăi la teatru se găseşte un prieten care a trecut recent prin experienţa înmormântării părintelui.

După a doua jumătate a piesei, ajunşi la final, ne întrebăm: bun, şi acum?

În concluzie, puteţi merge, dar … de ce?

Alternanţa

– A noua lună fericită –

Sunt adepta alternanţei la putere. N-a fost să fie în decembrie 2009, şi datorită mie, recunosc cinstit :-)

Dar, în altă ordine de idei, pornind de la acelaşi principiu … alternez ideile pe blog cu acest post: după luna a noua, urmează coşmarul primei luni. A doua lună va avea plăcerile şi ne-plăcerile ei. Ş.a.m.d. Ajungem apoi la ani, la decenii, …

.

.

.

.

2 Euro

Oare e mult dacă vă încărcaţi factura telefonului mobil cu 2 Euro?

Cât e mult? Ce e puţin? Ce e mult? Cât e puţin?

27 de ani sunt mulţi sau puţini?

N-aş vrea să vă întristez. Mai bine doar trimiteţi un SMS la 879 până la finalul lunii şi nu mai citiţi site-ul Cristinei.

Domnule Gika, a venit primăvara ?

Dacă a venit, noi de ce nu suntem pe munte? Domnia Voastră o fi, nu ştim noi plebea cu ce vă ocupaţi sfârşiturile de săptămână, ca, de altfel, şi zilele săptămânii ele însele … dar de ce nu suntem împreună … pe munte?

Dacă nu a venit, rugăm notaţi ideea postului şi strecuraţi în agenda Domniei Voastre, altminteri, recunoaştem, foarte încărcată, un traseu de 2-3 zile pe la cabane prin Bucegi. Lăsăm la aprecierea Înălţimii Voastre unde, de unde şi pe unde, când, de când şi până când (variante posibile şi plauzibile fiind vineri – duminică sau sâmbătă – luni), doar zăpadă mare să nu fie, că îmi îngheaţă mâinile şi picioarele.

Păduchi

Domnu Gika poa să mă boscorodească, dar el mă împinge la scris, aşa că o să revin la a face apel la amintirile copilăriei de pe uliţa bercenească numită Aleea Cricovul-Dulce (întrucât Cricovurile-Sărate se găsesc dincolo de Str. Rezonanţei, unde stătea Dănel şi unde se găseşte Şcoala nr. 96 marcată pe matricolă).

Şi toate astea şi pentru că mai vorbeam cu unul-altul, aşa, la ceas de seară, după ceva Ursus, mângâieli timide pe creştet, unde se află, normal, podoaba capilară. La ce aş fi putut să mă gândesc în astfel de momente, ziceţi şi voi?

….

….

Nu aţi ghicit!

În primul rând, la Janu, care, e drept, se regăseşte adesea în primul meu gând.

În cazul de faţă, la faptul că, atunci când ne-am căptuşit amândoi cu păduchi din tabăra de la Cheia din clasa lui a doua şi a mea prima, săracu Janu a îndurat tratament inegal cu al meu. Adicătelea: dat cu gaz în cap (asta era la comun, împărţit frăţeşte) dar, cum părul lui era negru-albăstrui, gazul strălucea în mod senzaţional în soarele de vară de pe Cricovul-Dulce, pe când al meu, blond-tern, îşi pierdea nuanţa „gazoasă” la lumina naturală. Totuşi, Mama a avut milă de plodul ei, şi aşa se făcu că Janu nu a fost tuns la chelie, ceea ce era la modă în vremurile celea în caz de păduchi. Cert este că, deşi beneficiam amândoi de miraculoasele efecte ale gazului, pe mine nu m-a întrebat nimeni dintre copiii din faţa blocului dacă iar am ieşit afară proaspăt spălată pe cap.

În schimb, nerasă în cap nici eu, ci tunsă „castron”, am petrecut multe ore cu capul în poală la Mama, care aduna zi de zi, lindine cu lindine de pe fiecare fir de păr cu care mă înzestrase (e adevărat, nu că ar fi fost multe nici atunci!).

Ceea ce a umbrit total aşa-zisa ruşine de a te fi descoperit cu păduchi la controlul medical ce se efectua la începutul fiecărui an şcolar.

Bonnes fêtes!

Finalement, je ne viendrai pas demain
Bonnes fêtes !

How does it feel
How does it feel
To be on your own
With no direction home
Like a complete unknown
Like a rolling stone

Let there be light … and there was light
Let there be sound … and there was sound
Let there be drums … and there was drums
Let there be guitar … and there was guitar
Let there be rock

Home, home again
I like to be there when I can
When I come home cold and tired
It’s good to warm my bones besides the fire
Far away across the field
The tolling of the iron bell
Calls the faithful to their knees
To hear the softly spoken magic spell

Beyond the door
There is peace I’m sure
And I know
There’ll be no more …
Tears in heaven
Time, all the long red lines
That take control
Of all the smokelike streams
That flow into your dreams
That big blue open sea
That can’t be crossed
That can’t be climbed
Just born between

Oh the two white lines
Distant gods and faded signs
Of all those blinking lites
You had to pick the one tonite

Is it any wonder?
When you hold it back,
When you keep it under,
When you lost the luck,
Is it any wonder how it’s done?

Holes, dug by little moles
Angry jealous spies
Got telephones for eyes
Come to you as friends
All those endless ends
That can’t be tied
Oh they make me laugh
And always make me cry
’til they drop like flies
And sink like polished stones
Of all the stones I throw
How does that old song go
How does that old song go

All is filed.
All is saved.
Not anything, can ever get erased.
It’s coming round again, another strange parade
Just repeat to fade.
In my mind the DJ keeps playing so many times;
The faces i’m betraying:
Repeats to fade,
Repeats to fade.
It’s coming round again, another strange parade
that just repeats to fade.

Bands, those funny little plans, that never work quite right

In this friendly, friendly world, with each night full of dreams, why should any heart be afraid?

Pe când un hammam în Bucureşti?

4-hammam-montorgueilPrima idee de acest gen a reieşit dintr-o discuţie cu Irina, evident, de acum vreo 2-3 ani şi era legată de Băile Griviţa. Ce au fost ele odinioară şi ce sunt acum … O mică descriere se găseşte aici

Spre deosebire de mine, Irina măcar are idei, deşi la materializatul lor într-o afacere concretă pe cont propriu stăm cam la fel. Ziceţi şi voi: să iei Băile Griviţa în concesiune şi să faci, transpunând pe un alt plan, ce au reuşit băieţii de la City Grill să facă din Caru cu Bere. Ar fi ceva, nu? Poate cu această ocazie ne fură cineva ideea şi beneficiem şi noi de ea, măcar ca cliente …

A doua idee a rezultat din vizita la www.maroccospa.ro descoperit întâmplător pe Internet într-o sâmbătă.

Salonul, situat într-un duplex de bloc comunist, respectă la interior pe cât posibil cerinţele ambientale şi de decoraţie ale unui spa cu specific marocan.

De cum am intrat, am dat cu nasul (la propriu!) de aromele cunoscute în hammam-ul marocan pe care îl frecventez la Paris. Mi s-a întins zâmbetul pe faţă :-) .

Simţurile mele au fost atrase apoi de lămpile cu arabescuri de pe pereţi şi tablourile specifice. Bine.

Apoi, ritualul a continuat în termeni obişnuiţi: ceaiul marocan. Bun, bun! Aş menţiona că la Paris, ceaiul este acompaniat de mandarine extraordinar de bune şi „baclavalele” marocane. Se poate îmbunătăţi meniul şi la spa-ul românesc, cred …

Am intrat apoi la ritualul propriu-zis de masaj. Alesesem masajul marocan cu ulei de argan.7-hammam-montorgueil

Condiţiile de igienă de nereproşat. Deci, nicio problemă aici. Mica surpriză (plăcută) a fost că masajul a fost precedat de un gommage cu săpun negru. Asta nu se poate descrie, trebuie să vezi ce e, dar mie mi-a adus în mod evident aminte de ritualul de hammam. Bun, bun, încă o dată. Apoi, masajul de relaxare cu uleiul de argan încălzit. Şi el bun, bun.

Preţurile afişate sunt în medie de două ori mai mici decât la saloanele de masaj normal. Numai că aici beneficiezi totuşi de un alt tratament decât un simplu masaj, fie el de relaxare, anticelulitic sau altele asemenea.

Aşa că, încercaţi cu încredere!

Iar patroanei salonului marocan, de altfel, singurul pe care l-am găsit de acest gen pe Internet, îi pot spune că sunt gata să investesc ceva bănuţi în afacerea ei dacă este de acord să extindem salonul pentru a face şi un hammam propriu-zis. La Băile Griviţa sau în altă parte.

Rezervaţia ştiinţifică Gemenele – Parcul Naţional Retezat

DSC00107Rezervaţia ştiinţifică Gemenele este consacrată prin lege ca arie protejată destinată cercetării ştiinţifice. Puţini ştiu că accesul în rezervaţie este permis doar pe baza unei autorizaţii emise de Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române. Şi, mai ales, dacă şi cum se poate obţine acest permis de acces.

Primul gând care îţi trece prin cap este că ar trebui să fii mare biolog, botanolog sau aşa ceva pentru a putea obţine autorizaţia. Dar, dacă eşti destul de tra-la-la, încerci!

Şi te duci la sediul central al Academiei. Acolo faci o cerere de autorizare a accesului în rezervaţie. Ţi se explică cum nu este permisă decât „traversarea” rezervaţiei, şi asta doar o dată (respectiv în decursul unei zile), şi nu preumblarea în toate sensurile şi în toate direcţiile prin rezervaţia.

Ţi se cere apoi să numeşti un lider de grup care să îşi asume responsabilitatea pentru eventualele „iresponsabilităţi” ale prietenilor. Profesia pe care o exercit şi curiozitatea rezultatului demersului m-au făcut să mă autodesemnez liderul grupului.

Se continuă apoi cu listarea tuturor persoanelor care vor traversa autorizaţia sub responsabilitatea mea, precum şi a profesiilor şi meseriilor lor. La unii a fost uşor: frate-meu – manager IT (respectabil!), cumnată-mea – judecătoare (ce profesie poate fi mai onorabilă decât asta!), la alţii, în schimb, un pic mai greu: pe unul l-am trecut ca fiind inspector de protecţia muncii (mi s-a părut lăudabilă şi sigură o astfel de caracterizare), pe altul copywriter (doar pentru că denumirea în limba engleză suna într-un anume fel) ş.a.m.d.

Au mai fost nevoie de câteva telefoane date unui academician profesor pe la Universitatea din Cluj (la indicaţiile celor de la ghişeul Academiei), ca să primesc prin fax faimoasa autorizaţie.

Autorizaţia descria laconic concluziile de mai sus: cum că subsemnata era lider reponsabil pentru turma de oameni ai muncii enumeraţi în cuprinsul ei, care, cu toţii, aveam dreptul de a străbate rezervaţia.

Cu permisul la buzunarul gecii, am purces la drum. Ne-am cazat la o pensiune în nord-vestul masivului, undeva între Gura Zlata şi Popasul Dumbrăviţa.

Din locul ales de cazare, traseul pentru „traversarea” rezervaţiei Gemenele pleacă de la Gura Zlata. Am ocolit vârful Radeşul Mare unde ne-a întâmpinat un „crivăţ” prelungit. Pentru a putea îmbuca un sandvici de la ghiozdan, a trebuit să ne adăpostim într-un miraculos adăpost de ciobani, un triunghi lemnos prin care vântul străbătea la viteză mai mică, altminteri urât mirositor …

După ce am traversat platoul, am zărit pe dreapta Tăul Spurcat, apoi Lacul Zănoguţa şi, în cele din urmă, Lacul Zănoaga.

Ajunşi în creastă, înconjuraţi de turme de oi şi câini mai mult sau mai puţini prietenoşi, cu cioabani doritori de legături intelectuale (fără îndoială!) cu bucureştencele ajunse în ţara lui nimănui, am virat-o după instinct la stânga, către rezervaţie. Coborârea pe lespezi nemarcate timp de jumătate de oră nu a fost plăcută pentru cei cu oarece probleme de vedere acompaniate de fobii legate de picioare frânte pe model de pârghie.

DSC00109O dată scăpaţi de lespezi, a început căutarea sub formaţia clasică de evantai a marcajului pentru traversarea rezervaţiei. Mult-doritul marcaj ne-a condus pe o potecă sălbatică, prin tot felul de arbuşti zgârâietori, fără vizibilitate pentru punctul final al destinaţiei. Pe drum, am descoperit surprinzător Tăul Negru (pe care, pentru a-l putea zări, a trebuit să urcăm oleacă din potecă) şi apoi Lacul Gemenele. Nu ne-am pierdut printre brusturi decât de vreo două ori şi nu am întâlnit ţipenie de om decât în apropierea casei Laborator Gemenele, respectiv un grup de turişti cu însoţitor autorizat.

Ajunşi la Casa Laborator, paznicul burtos cu cămeşa ridicată peste burtă ne-a întrebat de autorizaţie. După momentele de haos de pe drum, legate de găsirea sau pierderea potecii, taman când credeam că am ajuns la un loc de siguranţă, a trebuit să mă scotocesc de hârtii şi de acte de identitate!

Am scăpat şi de control, şi de amendă (mai mult fugind, deşi tare ne-am fi dorit o bere rece, dar … de!), şi am purces prin pădure înapoi către Gura Zlata. Drumul a părut prea lung pentru ce ne aşteptam: aproximativ două ore până a ajunge la maşinile lăsate la intrarea în Retezat (senzaţia a fost cu siguranţă multiplicată de orele de urcuş şi de rătăcire prin rezervaţia foarte prost marcată). Dar, o dată ajunşi la pensiune, am putut să simţim în picioare efectul berilor reci!