De ce şi de când nu mai port sutien cu bureţei
Posted in mai vechi on 01/30/2009 04:57 pm by Dana
A trebuit să încerc să mă transform din fată într-o monstruozitate numită ceva de genul domnişoară. Asta implica în mod necesar să port haine din-alea oribile, costum şi cămaşă, sutien şi încălţări pe nume pantofi de damă. Momentul în viaţa mea era destul de înainte de vreme (pentru mine), adică atunci când vărul Răzvan m-a recomandat lui Madam Brînzan să lucrez în cabinetul ei de avocatură. Era în vara anului 1998, în vacanţa dinspre anul II şi anul III de facultate, ocazie cu care am pierdut for ever libertatea de a mă încălţa în deja consacraţii bocanci de ski ai maică-mii, indiferent de anotimp, şi în blugii jerpeliţi luaţi de la second-hand. Aşa încât garderoba mea era în acea perioadă în plin proces de schimbare. Nu că aş fi avut mijloace financiare sau gusturi formate pentru a-mi cumpăra ceva cu adevărat drăguţ. Ceea ce a însemnat, în realitate, un fiasco total pe plan vestimentar.
În încercarea mea de descoperire a unei urme de gust vestimentar, mi-am dat seama că trebuie să port sutien. Aveam deja (primit de pe la nu-ştiu-cine) un sutien alb, foarte simplu. Dar pentru bluzele negre îmi trebuia, mi-am dat eu seama, unul negru. Am reuşit în cele din urmă să îmi cumpăr un sutien negru. Ăsta s-a nimerit a fi cu bureţeli adiţionali, adică din-aia pe care fie poţi să-i porţi, fie nu. Ce mi-am zis eu în mintea mea? Ca să fiu o adevărată domnişoară, trebuie să îmi pun şi bureţeii adiţionali. Ceea ce am şi făcut.
M-am dus la birou. Apoi la facultate. Aveam un costum compus din sacou + fustă şi o maletă neagră (helancă pentru cine nu înţelege limbajul dobrogean). Şi sutienul negru cu toţi bureţeii lui. Stăteam pe băncile facultăţii împreună cu cei câţiva colegi cu care mă socializam. Între care şi Radu Jude, fost coleg de liceu de la o clasă paralelă.
Fac o mică paranteză pentru a vă explica acest personaj Radu Jude, un personaj de basm fantasmagoric, care tot ce îşi dorea de la viaţă era să facă regie film, dar fiind doar 7 locuri la facultatea de stat de regie film, se gândise că mai bine dă la drept. Surpriza a fost că a intrat la drept, cu toată concurenţa acerbă de 11,5 candidaţi pe loc, şi, în plus, că a terminat această facultate fără să ştie nimic despre drept. Că îşi dorea el ceva de la viaţă e oarecum bizar spus, el fiind super obsedat de moarte, între altele citind în fiecare zi cronica de decese şi anunţându-ne cine mai murise între timp.
Revin la cursul povestirii. Stând pe acea bancă, la subsolul facultăţii, la un moment dat, mi s-a făcut cald. În mod natural, mi-am scos sacoul şi am rămas în maleta neagră (pe dedesubt cu sutienul şi bureţeii lui). M-am trezit ca aruncându-mi-se o găleată cu apă rece din fântână cu ochii lui Radu bulbucaţi fix pe bustul meu. Şi asta nu a fost tot. Radu, cu ochii cât cepele fixaţi în acel punct, a şi bălmăjit ceva de genul „Nu ştiam că erau aşa de mari …”. Nu pot să mai spun altceva decât că mi-am pus imediat sacoul pe mine şi nu am mai purtat niciodată sutien cu bureţei.
01/30/2009 at 7:02 pm
Mie nu mi s-a parut niciodata ca ar fi prea mari. Ca sa nu mai zicem ca mie nu mi s-a parut niciodata ca ai avea sani mari. Cred ca de la bureti se trage
02/01/2009 at 3:55 pm
Oricum, TB, intre noi a fost de la inceput o maaaaaare iubire! Asa ca marimea bureteilor nu a contat, nu conteaza si nu va conta!