Blogul Danei

Nu ştiu cum se face că ajung din nou duminică noaptea în compania paharului de gin tonic, după reţeta deja ştiută – sticla de Beefeater din cămară, sticla de apă tonică din frigider, dar, de data aceasta, am lămâie verde (ceea ce dă un cu totul alt gust ginului tonic), că am fost la OK supermarket şi am făcut niscaiva cumpărături săptămâna asta; în rest, acelaşi pahar şi aceeaşi storcoşeală cu linguriţa cu coadă lungă de cafea la ibric.

Mi-a fost evident lene toată ziua să scriu, am zăcut ca o oaie în pat, dar în cele din urmă a trebuit să mă scobor din el pentru a merge la concertul Placebo de la Arenele Romane. Şi cred că nu m-aş fi învrednicit nici la asta, dacă nu era ziua de naştere a Sisuţei astăzi şi nu îi făcusem cadou acel bilet … nu aveam cum s-o las cu ochii în soare tocmai de ziua ei!

Iar acum, după concert, cu bateriile încărcate, că doar e abia 00:20, mă apuc de scris. Pentru că vreau să vă povestesc cum m-a călcat pe mine maşina.

Era în anul 1992, la începutul lunii octombrie. Tocmai intrasem în clasa a IX-a la Liceul de Informatică. Şcoala începuse de vreo 3 săptămâni. Timp în care reuşisem să îmi cunosc cât de cât colegii. Cel mai tare dintre toate noile personaje din viaţa mea era Dirigu, Marcel Homorodeanu pe numele său, care cică ne era şi profesor de informatică. El ne-a fost mai mult profesor de viaţă, aş spune, decât de informatică. Una dintre primele lecţii de viaţă pe care ni le-a predat, fără glumă, a fost să fim atenţi cum traversăm strada.

Zis şi făcut. Veneam în fiecare zi la liceu, din Berceni, cu metroul până la Piaţa Victoriei. De acolo, o luam perpedes către liceu, către Strada Ion Mincu. Traversam Kisseleff-ul, care pe atunci avea două sensuri de circulaţie, pe la trecerea de pietoni din dreptul şcolii generale nr. 100 (?). Urmam cu stricteţe indicaţiile lui Dirigu.

În acea zi, eram mai mulţi colegi care veniserăm cu acelaşi metrou şi deci ne îndreptam împreună spre liceu. Dăm să traversăm pe trecere, în faţa mea era Sasha cu o altă colegă. Urmam eu. În spate mai erau şi alţii. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar m-am trezit auzind voci multe şi foarte îndepărtate spunând ceva de genul „Cum o transportăm la spital?”. Mijesc ochii şi văd în jurul meu un mare cerc de oameni zgâindu-se toţi la mine. De unde or fi apărut toţi ăia dintr-o dată, nu ştiu – habar n-am. Era ca în filme.

„Pot să merg singură”, zic eu de jos din mijlocul lor. Zgomote de mirare. Mă ridic şi mă deplasez şontăcăind către o maşină roşie care aştepta deja în mijlocul bulevardului să mă transporte la spital. Nu ştiu cine era domnul şofer al acelei maşini. M-a dus la Urgenţă. Acolo m-a debarasat în grija personalului spitalului şi şi-a văzut de drum.

M-au pus întâi într-un salon cu vreo 5 paturi. Vecinul de pat de vizavi era un copilaş de aproximativ 5 ani cu din-aia albă la gât. Alături de el era mama lui şi un cadru medical. Copilaşul era interogat şi, cu inocenţa lui, răspundea la întrebările ce i se adresau. „Mama nu m-a lăsat să ies afară”, zice el şmiorcăindu-şi nasul, „şi toţi copiii erau afară şi se jucau … şi atunci io … atunci io … m-am dus pe balcon … şi … am coborât pe vânt pentru că am vrut şi io … şi io … să mă joc cu ei”. Cred că locuia la un etaj inferior, din moment ce scăpase doar cu d-aia albă la gât.

Nu mai ţiu minte dacă mi-au făcut ceva la Urgenţă. Au luat hotărârea însă că trebuie să fiu internată la Grigore Alexandrescu. Între timp, la Urgenţă ajunsese şi grijuliul meu frate, însoţit de Velicu şi Spătaru, doi colegi ai lui care găsiseră cel mai plauzibil şi justificabil motiv să chiulească alături de el.

Ne-am urcat cu toţii (io, Janu, Velicu şi Spătaru) în salvare şi ne-am dus la Grigore Alexandrescu. Acolo mi-au pus piciorul stâng în ghips de la gleznă până la fund şi au zis că trebuie să rămân sub observaţie o zi. Fiind vineri, iar sâmbăta nefăcându-se externări (de ce oare?!), asta însemna că în cel mai bun caz mă eliberau luni.

Cei trei vizitatori ai mei au plecat. Velicu şi Spătaru probabil că s-au dus înapoi la ore. Frati-miu, întrucât, evident, el nu ştia niciodată numărul Mamei de telefon de la serviciu, ia hotărârea să se ducă acasă să-i lase un bilet în legătură cu ce se întâmplase.

Între timp, a ajuns la mine la spital directoarea adjunctă a liceului, Dna. Cherciu, care era o femeie de treabă, doar că ne dădea note între 3 şi 6 la bazele informaticii. I s-a expus situaţia şi a plecat un pic mai liniştită. Dup-aia a venit Dirigu. Eu am început să-i explic impacientată şi cu un sentiment puternic de culpă că îi ascultasem întocmai indicaţiile referitoare la traversatul străzii, dar că m-a călcat maşina pe trecerea de pietoni. Dirigu nu ştia cum să mă mai liniştească. El, săracul, trecuse prin momente destul de grele în momentul în care, intrând în liceu, portăriţa îi explicase succint: „A călcat-o pe o fată de la dvs. din clasă maşina, una Dana”. Dirigu, până a urcat cele două etaje să afle ce şi cum de la colegii mei, îşi imaginase toate scenariile posibile de creieri zdrobiţi de caldarâm şi cu care dintre Dane, Dana Macarie sau Dana Voinea?!

De cealaltă parte, frati-miu a ajuns acasă şi i-a lăsat bilet maică-mii. Îmi pare rău că acel bilet nu s-a păstrat de-a lungul vremii. El suna cam aşa: „Dragă mamă, nu te îngrijora, Dana a avut un mic accident, iar doctorii, pentru siguranţă, au zis să o ţină în spital o zi. E la Grigore Alexandrescu”. Bine că nu eram deja la Morgă!

Norocul Mamei, în sensul de a nu face infarct instantaneu, a fost că Dirigu suna non-stop la telefonul de acasă. Aşa că Mama întâi a vorbit cu Dirigu, care mă văzuse şi ştia că sunt oarecum OK, şi apoi a apucat să citească biletul lui frati-miu. S-a înfiinţat şi ea imediat la spital. Mă rog. Toate bune, în sensul că îmi puseseră piciorul în ghips că maşina mă lovise exact pe cartilagiul de creştere, care arăta un pic crestat în radiografie, şi riscam, dacă nu îmi puneau piciorul în ghips, să am un picior mai lung decât celălalt.

Peste weekend, am rămas singură în salonul de 14 paturi în care mă instalaseră. Am citit Viaţa lui Mihai Eminescu. N-a fost atât de rău. Mama a venit să mă vadă. A început să îmi povestească cum o călcase pe ea maşina când era studentă. Respectiv, iarnă fiind, colegii băieţi alergau fetele să le frece cu zăpadă. Mama fugea cât o ţineau picioarele şi, în speranţa de a scăpa de tratamentul aplicat de băieţi, a sărit peste maldărul de zăpadă de pe marginea drumului direct pe capota unui Trabant. I-a rămas semn pe picior până în zilele noastre.

Ei, fix când râdeam cu lacrimi la auzul acestei năstruşnicii, se aude un ciocănit firav în uşa salonului. Apare un cap bărbos timid în crăpătura uşii. Se prezintă timorat şi un pic nedumerit: era şoferul care pricinuise accidentul. Cascador de meserie, avea carnetul de o lună, şi încurcase frâna cu acceleraţia sau invers. A intrat în maşina care se oprise la trecere să ne aştepte să traversăm, maşină care apoi a intrat în mine. Ăsta îmi fusese norocul, că nu m-a spulberat direct şi am avut ca tampon maşina deja oprită. Ulterior, Sasha mi-a povestit că el auzise claxoane, zgomote, etc. şi apucase să se refugieze înapoi pe trotoar. Eu nu auzisem nimic şi m-a prins.

Cascadorul mi-a adus o pungă de dulciuri, suc, etc. Omul era foarte speriat că se interesase la spital şi ăia i-au dat informaţii legate de o altă pacientă. Astfel, el credea că am bazinul deplasat şi multe alte nenorociri din-astea. D-asta era nedumerit când a intrat în salon şi ne-a văzut râzând cu lacrimi.

A trecut şi weekendul şi m-au externat. A trebuit să ţin ghipsul vreo 3 săptămâni. Era destul de greu să merg la şcoală cu piciorul ghipsat de sus până jos. Mai ales cu metroul, când trebuia să urc şi să cobor scările alea infernal de lungi. Nesimţitul (pe atunci) de frati-miu nu se obosea să mergem împreună la liceu. Noroc cu Bijboc, care, răbdator din fire, mă însoţea. Îmi plăcea reacţia babelor din metrou care, atunci când, cu chiu cu vai, mai găseam şi eu un loc să-mi odihnesc ciolanele, se uitau cu dispreţ la mine şi chiar îmi reproşau de ce nu le cedez locul. Aveam nişte pantaloni largi de trening care îmi acopereau ghipsul integral.