Blogul Danei

Adamclisi este adevăratul loc de naştere al Mamei. Şi nu Techirghiol, aşa cum apare în certificatul ei de naştere. Bunicii ei din partea lui Tataie s-au refugiat aici de la Caliacra, după cedarea Cadrilaterului, lăsând în spate agoniseala de o viaţă.

Au reînceput a doua viaţă pe meleagurile dobrogene. Aici Tataie a întâlnit-o pe mama Mamei, Olimpia. Din păcate, Olimpia a murit la scurt timp după naşterea Mamei, iar Mama a continuat să fie crescută de bunicii ei, cei refugiaţi din Cadrilater, care, spre deosebire de familia Olimpiei, cică erau mai cu stare. Dar orice „avuţie” reuşiseră să agonisească în Adamclisi, au lăsat-o în urmă la venirea comuniştilor.

Au început a treia viaţă la Techirghiol, unde s-au refugiat la începutul anilor ’50, împreună cu Mama. Aici au reuşit să cumpere acel loc de casă (cu via aferentă) pomenit de Tataie şi să îşi întemeieze noul cămin.

Mama îşi petrecea parte din vacanţe la Adamclisi alături de rudele din partea mamei ei. În special, alături de mătuşa ei Tanti Aurica şi de verişoara ei Victoriţa.

După ce Mama a primit repartiţie în Bucureşti, vizitele la Adamclisi s-au rărit. Treceam pe acolo în drum spre şi dinspre mare şi, eventual, petreceam câte o noapte acolo. Treceam Dunărea cu bacul, ceea ce era întotdeauna o atracţie pentru noi, copii. Mai puţin atunci când, în aşteptarea bacului, Janu a reuşit să calce fix într-un cuib de viespi – asta am aflat noi după ce am auzit urletele lui şi după ce s-a întors din cursa de kilometri high speed urmărit de toate viespile pe care le deranjase cu intruziunea lui.

Tanti Aurica şi Victoriţa erau întotdeauna la înălţime. Ca şi cel de-al doilea soţ al Victoriţei, Ion. Om gospodar, venit din Ardeal în anii ’70 pentru a lucra la cariera de piatră din aproprierea comunei. Mama încerca să lanseze discuţii inteligibile cu Ion şi îl întreba an de an: „Şi …, cum v-aţi acomodat în Dobrogea?”. Răspunsul venea pe măsură: „Vă daţi seama …, m-am obişnuit …, din anul omienouăsuteşaptezecişi … (nu mai ştiu cât)!”. Ion a devenit în cele din urmă chiar primar al comunei. Cred că într-adevăr se acomodase în Dobrogea.

De cealaltă parte, Tanti Aurica ne întreba ce mai face Mamaie. Mă tot întrebam de unde şi până unde o cunoaşte. Am aflat în cele din urmă: Tanti Aurica şi Victoriţa veniseră la Bucureşti cu ocazia botezului meu (deci în 1978). Pentru acest motiv, Tanti Aurica era tot timpul deosebit de interesată de starea ei de sănătate, etc.

Victoriţa lucra la poştă. Tanti Aurica lucra la muzeul Tropaeum Traiani care conţine duplicate ale plăcilor Columnei lui Traian, muzeu pe care îl vizitam de fiecare dată fără să plătim bilet. Am aflat de curând că numele de Adamclisi nu este un nume latin, ci turcesc, semnificând biserica lui Adam, a primului om. Turcii credeau că vestigiile romane reprezintă urme ale unei biserici creştine străvechi.

La un moment dat, ne anunţă Victoriţa că vine la Bucureşti. Echipa de desant era compusă din Victoriţa şi Emi (băiatul ei din prima căsătorie), care urmau să stea la noi, şi soţia lui Emi împreună cu una dintre fetiţele lor, cu o problemă de sănătate, care urmau să se interneze în spital.

Zis şi făcut. Se instalează frumos la noi Victoriţa şi Emi. Noi ne duceam în fiecare zi la serviciu, ei la spital. Nu erau deloc ca oltenii lui Sorin Stoica. Victoriţa trebăluia tot timpul prin casă. Emi, bărbat gospodar şi el, agricultor priceput, braconier ocazional şi cine-ştie ce alte calităţi o mai fi având, se plictisea înfiorător la bloc. De n-a reparat la Dacia aia roşie a noastră, mai abitir decât Dl. Cristian! Oricum, a reparat tot ce se putea mult înainte de a pleca înapoi la Adamclisi. Am aflat mai târziu că a devenit şi el primar al comunei Adamclisi.

M-au sunat într-o zi la birou: „Îi este rău Mamei!”, îmi spun în cor Doamna Constantinescu şi Victoriţa. Le întreb, evident, dacă au chemat salvarea. Răspunsul prompt din partea Doamnei Constantinescu a fost că au chemat salvarea publică de vreo câteva ore, dar nu a venit încă. Doamna Constantinescu era clar că preluase conducerea operaţiunii, pentru că Victoriţa, venită de la ţară, nu avea cum să se descurce aşa de bine. „Şi de ce nu aţi chemat salvarea Puls sau alta privată?”, întreb eu nedumerită. „Pentru că e scumpă”, îmi explică Doamna Constantinescu. Bun, mă urc instantaneu în taxi (fără să mă mai învoiesc de la Madam Brînzan – vă daţi seama?), sun de pe drum şi comand toate salvările de la care putusem să aflu numerele de telefon. Ajung acasă, Mama bolnăvioară, trecuse de criza urâtă pe care o făcuse din cauza unei oscilaţii a tensiunii, şi zâmbea încurcată de sub plapumă. Făcuse un tămbălău destul de mare. A venit şi salvarea în cele din urmă. Le-am anulat apoi pe celelalte.