Blogul Danei

Vacanţele la mare ni le petreceam, copii fiind, însoţiţi de Mama şi de Tata, fie la Techirghiol, în casa lui Mamaie aceea de dincolo de biserică, unde se termina drumul asfaltat, care avea cişmeaua care furniza apa cu sulf atât de necesară vieţii, fie la Constanţa, la mătuşica Indiana şi unchiul Marinică, în apartamenul lor cu cele trei camere minuscule.

Mătuşica Indiana ne aştepta întotdeauna cu drag şi cu acea budincă minunată de care nu mai ştie nimeni altcineva să facă, şi cu multe alte bunătăţi. Unchiul Marinică pe atunci nu era aşa de bolnav şi se bucura de serile petrecute cu Tata pe balconetti, cu un pahar de vin roşu sau o bere rece, în compania nelipsitelor ţigări Kent, pe care nu înţeleg cum de le procura la ordinea zilei.

Un singur element perturba într-un fel bunul mers al coabitării pe perioada estivală: obligaţia noastră de a păstra o ordine deplină în căsuţa în miniatură. Pentru noi, copii, era foarte greu, de exemplu, să nu dăm nici o frimitură pe jos. Era un regim spartan din acest punct de vedere. Credeţi-mă, şi cea mai mică frimitură nu trecea neobservată! Şi fiecare frimitură în parte ne era în mod ostentativ arătată, într-o speranţă deşartă că a doua oară nu se va mai întâmpla.

Ca orice alt copil din familie, în clasa a VIII-a începe Janu naveta la Constanţa, pentru a fi pregătit la limba şi literatura română de către mătuşica Indiana în vederea examenului de intrare la liceu. Janu a învins: mătuşica Indiana a fost anihilată, declarând că Janu a reuşit să îşi creeze un „microclimat” în camera în care era adăpostit pe timpul şederilor la Constanţa.

A urmat examenul meu de admitere la liceu. Ştiam deja că nu trebuie să fac frimituri. Şi ştiam că trebuia să evit crearea unui alt microclimat. Am eşuat doar într-un singur aspect: nu mi-am dat seama că atunci când şterg cu guma greşelile din caietul în care îmi făceam exerciţiile de gramatică, resturile de la ştersăturile cu guma aceea comunistă nu trebuie date pe covor, în încercarea de a curăţa masa de ele!

P.S. Pentru cine nu o cunoaşte pe mătuşica Indiana, trebuie să vă mărturisesc că este destul de (adică extrem de) supra-ponderală. Asta nu face decât să îmi fie cu atât mai dragă. Spun bine „pentru cine nu o cunoaşte”. Întrucât am aflat cu stupoare că, de exemplu, Alin (băiatul cel mai fin) o cunoştea de când a făcut cei doi ani la Liceul de Marină din Constanţa şi a avut-o profesoară la limba română. Astfel, la întrebarea mea adresată lui Alin vizavi de Doamna Profesoară Bădici, Alin mi-a răspuns prompt: „O cunosc, cum naiba, futu-i pe mă-sa!”. „Hold your horses, Alin, că e mătuşi-mea”, i-am zis înainte să se mai dezlănţuie în limbajul suburban. Se pare că mătuşa mea era foarte „exigentă” cu elevii săi. Mă bucur însă că am reuşit să îi schimb lui Alin total impresia despre Doamna Profesoară Bădici când, întorcându-ne noi anul trecut din Vamă, am trecut pe la ea şi i-am gustat faimoasele bunătăţi şi i-am ascultat savuroasele povestioare din tolba sa plină.