Blogul Danei

Sângele apă nu se face … sau cum e zicala aia … Sângele conţine alcool? Parcă nu, în mod normal … Nu ştiu ce vreau să vă zic … Dar mai bine vă povestesc.

Nu eram la şcoală atunci când ne-am dus cu toţii (Mama, Tata, Janu, io, mătuşica Indiana şi unchiul Marinică minim – nu ţiu minte dacă era şi verişoara mea Anca cu noi) la Piatra Neamţ, la acea familie despre care mi s-a explicat ulterior că sunt vecinii naşilor de botez ai lui Tata. Nu mai reţin nimic legat de personajele acelei familii, dar îmi aduc aminte curtea casei lor, cea plină cu pui mici de găină. Cu care mă jucam, evident, fiind şi io mică.

La un moment dat, puii respectivi au început, tam-nisam, să moară. Azi unul … mâine altul … Ochii tuturor erau aţintiţi acuzatori spre biata de mine, copil inocent ce eram, dar bănuit că, din dragostea mea neţărmurită pentru micile creaturi, ajungeam să îi sufoc cu sentimentele mele – în sensul propriu al expresiei. Abia mai târziu, după câtva timp de coşmar, mai ales pentru părinţii mei, s-a descoperit că nu eu eram ucigaşa, ci o boală gen gripaviară a momentului.

Situaţia s-a relaxat între familia noastră şi familia vecinilor naşilor de la descoperirea bolii ucigaşe şi, pe masa din curte, a apărut ţuica. Pusă frumos în sticle. Sticle la îndemâna oricui însetat. Inclusiv a mea. Atunci cred că a fost debutul meu alocoolic (cel puţin e primul eveniment de această natură de care îmi aduc aminte). Am tras cel puţin o duşcă zdravănă din sticla de ţuică. Să nu credeţi totuşi că atunci a fost voluntar … Am crezut că e apă … Dar cu această ocazie am trecut de botezul alcoolului.

Am continuat aventura la scurt timp după aceea. Tot înainte de a intra la şcoală.

După cum se ştie, toată lumea bună care locuia la bloc, făcea ţuică şi/sau vin. Inclusiv vecinul de la etajul 1, de sub noi, răposatul Domn Brancu. Domnul şi Doamna Brancu sunt cei care, între altele, puseseră stăpânire şi pe grădina din faţa scării, şi pe cea din spatele blocului. Dar cultivau flori. Nu ca cei de la scara 3 (Chiriac, Popescu, Tanti Mariana ş.a.) care cultivau în spatele blocului, pe tarlaua aferentă scării 3, roşii, ardei, etc. Cu Domnul Brancu nu aveam mai nimic noi, mai mult cu Doamna Brancu care ne reproşa întotdeauna că alergăm în aşa hal prin casă, io şi frati-miu, încât i se mişcă lustra. Şi ne chema jos să vedem cum se bălăngăne. Noi ne duceam şi vedeam că într-adevăr se bălăngăne. Şi ne potoleam pe moment, dintr-un sentiment incert de ruşine (?), dar o luam în scurt timp de la capăt. Ne mai acuza şi de faptul că tropăim pe scări când coborâm. Spuneţi şi voi acum, cum poţi să cobori scările altcumva decât într-o mare viteză? Dacă nu ghiciţi, vă spun io: dându-vă ca pe tobogan pe balustrada scării. Dar asta nu se întâmpla foarte des, că ajungeam mult mai târziu jos la joacă. Cert este că, de la astfel de conflicte, care erau la ordinea zilei, Tata, ajuns într-un moment de răscruce la capătul puterilor, a aruncat familiei Brancu vorbe grele: „Ce, vă credeţi stăpânii scării?”. Însă scandalul de atunci de pe scară dintre Tata şi familia Brancu (unicul de o astfel de anvergură al familiei noastre cu alţi vecini) a fost miciună faţă de scandalul dintre Doamna Voicu (mama lui Şobi) şi familia Dumitru (părinţii Mirelei şi ai lui Ursică), de pe urma căruia uşa familia Dumitru a rămas şi până în ziua de azi cu gaura lăsată de toporul Doamnei Voicu.

Totuşi, relaţiile cu familia Brancu nu erau tot timpul încordate. Astfel, într-o anumită toamnă, când mustul Domnului Brancu era gata, Tata a fost convocat prieteneşte la degustare. La un astfel de eveniment, s-a gândit să participe cu fetiţa lui mult-iubită (probabil pentru a sensibiliza relaţiile dintre vecini). Prin urmare, coborâm noi la boxa Domnului Brancu, unde ne aşteptau nerăbdătoare butoaiele pline de must. Se „degusta” direct din butoi, prin intermediul unui furtun bej. Uhm, mustul era foarte bun! În plus, nimeni nu putea să îşi dea seama cât de mult must reuşeam eu să sorb prin acel furtun.

Am degustat ce am degustat, apoi ne-am întors la casele noastre. Domnul Brancu la etajul 1, noi la etajul 2. Eu, dintr-o dată parcă, am devenit mai „năzdrăvană” decât de obicei. Tata a vrut să mă altoiască. Cred că făceam mari năzbâtii, pentru că el nu ne bătea decât dacă era o situaţie mai complicată, Mama fiind în mod normal însărcinată cu această obligaţie familială. Spre surprinderea mea, Mama mi-a sărit în apărare: „Lasă în pace copila, nu vezi că ai îmbătat-o?”. Tata, nedumerit în primă fază, i-a dat în cele din urmă crezare. Şi aşa am scăpat atunci nebătută.

Ca doi adulţi cu capul pe umerii lor proprii, au luat hotărârea să încerce să mă culce. M-au aşezat binişor în pat. Păcat că tocmai zugrăviseră casa în anul acela. Peretele de lângă pat a fost compromis definitiv de conţinutul neplăcut al stomacului meu. După o asemenea ispravă, Mama şi Tata au luat hotărârea înţeleaptă să mă târască până la baie, ca să-mi liniştesc stomacul. Norocul lor a fost că baia e destul de aproape de dormitorul fost al copiilor (actualmente al meu), astfel încât restul de conţinut al stomacului meu, care nu ajunsese pe peretele de lângă pat, s-a înşirat pe rând: pe peretele vizavi de pat, pe parchetul dintre pat şi uşa camerei copiilor, pe mocheta din hol şi pe mozaicul din baie. Când într-un final glorios am ajuns la veceu, nu ştiu dacă mai aveam ceva de deşertat.

Cert este că, de atunci, părinţii mei au înţeles că nu trebuie să mă mai îmbete şi au avut grijă cu ceea ce îmi dădeau să beau. N-am mai avut acces decât la spuma din paharele lor de bere. Acum, vă mai mărturisesc un lucru: raţia zilnică a lui Tata de bere era măsurată de termosul de 3 litri pe care aveam sarcina să îl umplu în fiecare zi de la dozatorul de la Răzoare. E drept că berea de la dozator era fâsâită, dar cantitatea era destul de mare încât să îmi asigure doza de alcool zilnică (şi în plus mai şi trişam, că mai luam şi câte o mică înghiţitură de bere, pe lângă spuma aia).