Blogul Danei

Muzeul Zambaccian

Nu este vorba despre apartamentul lui Adrian Năstase de pe Strada Zambaccian şi colecţia privată a politicianului. Dar se află pe aceeaşi stradă care poartă numele criticului şi colecţionarului de artă care a construit casa la începutul anilor ’40 pe post de locuinţă personală şi adăpost a colecţiei sale de artă. Un alt exemplu de arhitectură de excepţie, atât la nivelul faţadelor, cât şi prin dispunerea spaţiilor la interior, pentru o bună punere în valoare a pânzelor, sculpturilor şi obiectelor de mobilier colecţionate.

Kricor Zambaccian a donat statului român casa şi obiectele, pentru ca iubitorii de artă să se poată rupă, din când în când, de spaţiul urban şi petrece o oră de emoţie în faţa operelor expuse. Muzeul şi-a deschis porţile încă din 1947 şi, în prezent, se află ca muzeu satelit sub egida Muzeului Naţional de Artă al României.

Recent deschis după luni de renovare, Muzeul Zambaccian oferă privirii bucureşteanului o colecţie surprinzătoare de artă, armonios şi inteligent expusă în spaţiul cald al casei. Privirea spectatorului „curge” uşor de la un obiect la altul. Colecţia de pictura românească este impresionantă: Luchian, Aman, Grigorescu, Pallady, Tonitza … Şcoala franceză de pictură este şi ea reprezentată prin nume sonore: Delacroix, Renoir, Sisley, Pissarro, Cézanne, Matisse… Iubitorii de sculptură găsesc printre exponate obiecte ale lui Brâncuşi, Paciurea şi Han.

Muzeul Pallady

Un alt muzeu satelit al Muzeului Naţional de Artă al României este situat pe Strada Spătarului, pierdută într-o oază de linişte faţă de agitaţia urbană de pe marile bulevarde centrale aflate la mai puţin de 10 minute de mers pe jos printre străduţe (încă!) cu farmec bucureştean interbelic.

Dacă v-aţi pus vreodată întrebarea care este cea mai veche casă din Bucureşti, ei bine, răspunsul se găseşte pe această stradă. Construită nu-se-ştie-de-cine, undeva la jumătate de veac XVIII, casa a trecut în proprietatea unei familii de negustori armeni. Anul marcat deasupra uşii de la intrare induce vizitatorul în eroare întrucât el nu reprezintă anul de edificare, ci anul primei reparaţii a casei întreprinse de familia Nazaretian în primele trei decade ale secolului al XIX-lea. Numele sub care casa este cunoscută vine de la arhitectul Melik, căsătorit cu fiica Nazaretian, care a efectuat prima mare renovare a casei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, păstrându-se formele iniţiale. La moartea Anei Melik, casa a fost transmisă comunităţii armeneşti pentru a fi folosită ca azil de bătrâni.

Din anii ’60, Casa Melik adăposteşte colecţia de obiecte de artă a familiei Răut (buni prieteni cu Theodor Pallady), dându-i-se astfel casei o destinaţie care a pus-o la adăpost de furia destructivă a comuniştilor. Muzeul a trecut prin diverse perioade de închidere şi a fost deschis în anii ’90 sub denumirea Muzeul Pallady (în prezent fiind închis temporar).

Colecţiile sunt expuse încă din holul de la intrare, continuând după ce urci impresionanta scară de lemn care te conduce în încăpere generoasă de la etaj. Din ea, se deschid alte încăperi, beneficiind de o caldă lumină naturală, în care, în afară de colecţia Pallady, se găsesc pânze de şcoală franceză, engleză sau olandeză, precum şi obiecte de mobilier francez şi italian şi obiecte decorative de provenienţă egipteană, indiană, chineză, greco-romană …

Veranda casei, închisă cu lemn şi geam, se întinde pe întreaga latură din stânga a casei. Şevaletele aşezate pe căluţi de lemn sunt ocupate în dimineţile de final de săptămână de micuţi care se iniţiază în arta culorilor. Privirea îţi fuge uşor pe geam la grădina casei, care, din faţa casei, o înconjoară prin latura din stânga. Spaţiul verde din jurul casei dau un plus de farmec, linişte şi calm ansamblului din Strada Spătarului.