Istoria românilor – Sărbătoarea naţională 23 august

defilare_23_augustNu pot să înţeleg de ce comuniştii şi-au ales să sărbătorească în asemenea hal ziua de 23 august. Manifestaţii peste manifestaţii, ode şi cântece infecte, spectacole cu copii chinuiţi pe stadioane.

În fiecare an, 23 august pica în vacanţa de vară. Eram convocaţi la şcoală, în colţul blocului, după grădiniţă, pentru a exersa pe terenul de volei pentru acele manifestaţii (teren care în prezent nu mai există, fiind ocupat nu-se-ştie-cum de construcţii hidoase: două case de o arhitectură dubitabilă, o şcoală de şoferi şi un magazin de carne). Nivelul nostru de pregătire pentru slăvirea marii sărbători naţionale nu se putea compara niciodată cu nivelul celor care prestau jos pe stadion şi, în cel mai bun caz, eram amplasaţi în tribune.

Ni se spunea că 23 august reprezintă ziua în care ţara noastră, datorită comuniştilor, a întors armele împotriva fasciştilor hitlerişti imperialişti. Oricum nu înţelegeam mare lucru din nimic [1]

Mi-aduc aminte cu această ocazie cum erau structurate manualele de istorie pentru clasele primare. Istoria noastră era prezentată succint: Burebista, Decebal, Gelu, Glad şi Menumorut, Basarab (i-a bătut pe unguri la Posada), Mircea cel Bătrân, devenit pentru o perioadă de timp „cel Mare”, Ştefan cel Mare (abia după Revoluţie l-au făcut „şi Sfânt”), Vlad Ţepeş (în timpul căruia cine lua de la o răscruce o monedă care zăcea pierdută pe-acolo era tras în ţeapă), Mihai Viteazu (fiecare dintre Mircea, Ştefan, Vlad şi Mihai îi bătuse de îi uscase pe turci şi, în plus, Mihai anticipase momentul 1918), Matei Corvin, Avram Iancu, Horea, Cloşca şi Crişan şi lupta lor împotriva grofilor (Ceauşescu a plantat la Ţebea noul gorun, pentru a-l susţine moral pe cel bătrân plantat chiar de Horea), epoca fanariotă cu rebelul Tudor Vladimirescu şi Pintea haiducul (ce frumos călărea Adrian Pintea în fimul „Pintea haiducul”!), Revoluţia de la 1948 cu Bălcescu (lui Ceauşescu i se pusese pata pe Bălcescu şi erau făcuţi uitaţi alde Brătieni, Ştirbey ş.a.), Alexandru Ioan Cuza, care a realizat unirea Principatelor şi care l-a primit pe Moş Ion Roată. Apoi urma, fără să se înţeleagă de unde şi până unde, Războiul de Independenţă, Primul Război Mondial şi România Mare (fără a se menţiona de Basarabia şi Cadrilater). Lipsea perioada de instituţionalizare şi înflorire a ţării noastre – a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu toate acele personaje descrise minunat de Ioana Pârvulescu – şi frumoasa perioadă interbelică (din care existau numai referirile la PCR care s-a constituit în 1921, absolut toate congresele PCR şi grevele comuniste din ’33 – cu ăla săracu’ care căzuse, de fapt, beat pe sirenă). Oricum, lipsea cea mai mică referire la vreun rege. Pe atunci habar n-aveam că avusesem şi alt tip de conducători decât domnitori.

Urma cel de-al Doilea Război Mondial în care nu se ştie de ce intrasem tocmai alături de Germania nazistă, fascistă, hitleristă şi imperialistă. Bine că a venit ziua de 23 august să scăpăm de această mezalianţă şi să purcedem să devenim ţară cu adevărat comunistă!

Apoi, urmau descrierile tuturor congreselor PCR de după marea victorie a comunismului împotriva forţelor oculte naziste, fasciste, hitleriste şi imperialiste, şi marile realizări comuniste, sub atenta oblăduire a Tovarăşului Nicolae Ceaşescu şi a Tovarăşei Elena Ceauşescu ca, de exemplu, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului, Transfăgărăşanul, etc. Nu ştiam nimic despre Gheorghe Gheorghiu-Dej, decât că era o localitate cu numele ăsta undeva prin Transilvania.

La lecţiile de spălare pe creier, tovarăşa învăţătoare ne întreba care vor fi cele 5 mari realizări viitoare ale comunismului. Eu ştiam mereu una dintre ele şi ridicam mâna: prin Canalul Dunăre-Marea Neagră, Bucureştiul va deveni oraş-port!

Mai ştiam că urma să dispară banii (element cu nuanţă imperialistă), iar lumea urma să se ducă la alimentară şi să ia pâine fără a fi nevoită să plătească. Pentru că, în comunismul adevărat, toţi urmau să muncească din propria conştiinţă, şi să mănânce numai atât cât avea nevoie. Dar până să ajungă poporul să aibă conştiinţa comunistă adevărată, trebuia să i se inducă elementele necesare de orientare, ca, de exemplu, raţiile. [2] Abia aşteptam să devenim Republica Comunistă România! (sîc!)

[1] Extras din Hotărârea Comitetului Central al PCR din 11.03.1969 cu privire la aniversarea a 25 de ani de la eliberarea României de sub jugul fascist: Memorabilul act de la 23 August 1944 este încununarea luptei duse de-a lungul veacurilor de poporul român împotriva exploatării şi asupririi, pentru libertate şi independenţa natională, pentru progres social şi propăşirea ţării. În condiţiile cînd cercurile cele mai reacţionare burghezo-moşiereşti au instaurat dictatura militaro-fascistă, au înfeudat ţara imperialismului fascist german şi au împins-o în războiul antisovietic, masele muncitoare, pături social-politice largi, s-au manifestat activ în lupta împotriva opresiunii fasciste şi a războiului, pentru libertatea patriei. Dînd glas frămîntărilor şi aspiraţiilor uriaşei majorităţi a populaţiei ţării, Partidul Comunist Român – stegar neînfricat al intereselor vitale ale poporului român – a condus rezistenţa antihitleristă, lupta de eliberare de sub jugul fascist, dovedindu-se la înălţimea răspunderii sale revoluţionare, naţionale. Este meritul nepieritor al partidului nostru de a fi militat cu succes pentru realizarea unităţii de acţiune a clasei muncitoare, a Frontului Unic Muncitoresc, de a fi organizat şi unit în jurul său toate forţele democratice şi patriotice, de a fi răsturnat, împreună cu aceste forţe, dictatura militară fascistă.

Extras din Hotărârea Comitetului Politic Executiv al C.C. al PCR din 15.02.1985 privind aniversarea a 40 de ani de la victoria asupra fascismului şi sărbătorirea Zilei independenţei României: Prin înfăptuirea victorioasă a revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă din august 1944, care a dus la răsturnarea guvernului de dictatură militară a lui Antonescu, poporul român – scuturînd dominaţia fascistă şi luîndu-şi soarta în propriile mîini – a întors din primele momente, ca un singur om, armele împotriva Germaniei hitleriste, s-a alăturat cu întregul său potenţial militar şi economic coaliţiei antifasciste, luptînd de partea acesteia pînă la victoria finală asupra Germaniei hitleriste. Prin hotărîrea cu care s-a avansat în lupta antihitleristă, prin eroismul şi jertfele uriaşe pe care le-a dat în această luptă, poporul român a demonstrat, prin fapte, că nu a avut nimic comun cu cei care au dezlănţuit războiul contra Uniunii Sovietice, că aspiraţiile sale erau de partea popoarelor care s-au opus fascismului, a luptei pentru dreptate, libertate şi independenţă.

[2]Extras din Constituţia Republicii Socialiste România din 1968 – Economia naţională a României este o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie. În Republica Socialistă România, exploatarea omului de către om este pentru totdeauna desfiinţată şi se înfăptuieşte principiul socialist al repartiţiei după cantitatea şi calitatea muncii. Munca este o îndatorire de onoare pentru fiecare cetăţean al ţării.

2 thoughts on “Istoria românilor – Sărbătoarea naţională 23 august

  1. Aoleo si aoleo, istorio te halesc!

    Semnalez cateva mici inexactitati, cu tot respectul cuvenit autoarei:

    1: Vladimirescu era pe felie cu Iancu Jianu, nu cu Pintea Gligor (mai cunoscut ca Pintea Viteazul, nu ca Pintea Haiducul). Iancu Jianu a trait la 100 si ceva de ani mai tarziu decat Pintea, si era oltean, nu maramuresean. In filme, Iancu Jianu a fost interpretat de Adrian Pintea, iar Pintea Vitezul de Florin Piersic.

    2. Revolutia de la 1948 a fost, desigur, la 1848.

    3. Basarab I a batut rau armata regala maghiara a lui Carol Robert, dar nu la Posada aia de pe DN 1, ci undeva in muntii Banatului, intr-un loc inca neidentificat.

    4. Gheorghe Gheorghiu-Dej era numele comunist al actualului oras Onesti, din Vrancea. In Transilvania exista orasul Dej. Pe respectivul lider comunist il chema pur si simplu Gheorghe Gheorghiu, la care el si-a adaugat particula “Dej”, ca memento a primei perioade de puscarie politica, pe care a executat-o in orasul Dej.

    5. Canalul care ar fi adus Bucurestiul statulul de oras-port (sau “port fluvial”, mai simplu) era canalul Dunare-Bucuresti, nu canalul Dunare-Marea Neagra. Care a si fost terminat demult, dar Bucurestiul n-a devenit port din cauza asta!

    Observ insa o tentativa de rigoare textualista, prin inserarea a doua note de subsol, cu extrase din documentele epocii. Bravo, e un inceput!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *