Discromaţie

discromantieAm aflat că sunt mioapă din naştere de ochiul drept la vârsta de numai douăzecişişase de anişori. Şi asta absolut întâmplător. Oricum, miopia mea nu este chiar atât de gravă ca discromaţia lui Janu. Asta cu „discromaţia” s-ar putea să fie o invenţie lingvistică a mea, întrucât nici Dicţionarul explicativ al limbii române (Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975), nici Le Petit Larousse 2003 nu ne lămuresc cu vreo definiţie a acestui cuvânt.

Povestea începe de când eram noi mici. Mici de tot. Janu întotdeauna era, şi este în continuare, cu un an şi nouă luni mai mare decât mine. În consecinţă, eram fooooaaaaarte mândră de mine că eu ştiu culorile, pe când el nu. Prima amintire pe această temă pe care o am era după ce se întorsese Tata din Franţa (adică cred că era prin 1983, că eu nu eram încă la şcoală) şi ne adusese de acolo un set de carioci imens. Cu care desenam. Eh, şi frati-miu nu ştia să denumească culorile, pe când eu da! Pe atunci nu se ştia de ce, dar nu se credea, totuşi, că eu aş fi un geniu, iar el un handicapat.

A doua amintire, este când Tata s-a apucat să grunduiască (adică să dea cu grund), să vopsească şi eu ştiu ce naiba altceva mai făcea la Dacia 1300 galbenă pe care o deţineam à l’époque. Pe lângă ajutorul eternilor vecini, a beneficiat din plin şi de ajutorul lui fii-su. Respectiv, Janu îndeplinea sarcina de a vopsi … cum aş putea spune … planşeul Daciei pe la interior. Scaunele şi bancheta din spate zăceau frumos pe caldarâm à coté, iar Janu avea un întreg front de lucru de vopsit doar pentru el … Planşeul Daciei avea o culoare vişiniu închis, iar Janu îl vopsea cu un vişiniu mai deschis. Sau invers. Tata nu a înţeles de ce Janu dă cu pensula cu vopsea pe secţiunile deja vopsite chiar de el însuşi, iar Janu, pe bună dreptate, a fost descalificat de la îndeplinirea aceastei sarcini.

Alte amintiri le am de mai târziu, când deja sesizasem că Janu are o problemă cu văzutul culorilor. Atunci am început să-l tachinez, cerându-i să-mi denumească toate culorile mai fistichii din tablourile lui Mamaie care atârnau pe pereţii apartamentului. Janu era de obicei benevol şi îmi răspundea, inventând tot felul de culori, aşa, în modul în care le vedea el. Movul era aproape întotdeauna albastru, cărămiziul roşu, bejul galben, vişiniul tot roşu, lila-ul nu exista, sau poate era roz, rozul, el însuşi, putea fi roşu, bleu-ul era albastru, portocaliul galben, turcoaz nu ştia ce înseamnă, la fel şi ocru (paradoxal, teoretic bej ştia ce e, dar ocru nu), aşa-zisul verde „prăzuliu” era o noţiune science fiction, nu mai zic de „ou de raţă”, indigo, ş.a.m.d.

Cu toate problemele lui, a trecut de testul ocular dat cu ocazia luării permisului de conducere şi, de asemenea, de cel dat cu ocazia recrutării în vederea efectuării stagiului militar.

A început să conducă Dacia nouă, adică cea roşie. Avea probleme doar noaptea şi doar cu semafoarele suspendate care conţineau becuri denumite de el în mod plastic: de un „roşu verzuliu” sau de un „verde roşuliu”. Acum, să-mi fie iertat, dar nu înţelegeam o iotă din ce culori vedea el la acele semafoare. Dar el ofta de fiecare dată dădea la ceas de seară peste astfel de culori ale semafoarelor suspendate.

Au apărut markerele. Complicat rău pentru Janu. Verdele fosforescent e oricum galben întotdeauna.

Apoi a vrut să-şi ia bocanci. Noroc că era cu Sughi. Ce trebuie să ştiţi e că Janu e super ciufut la cum se îmbracă/încalţă. Se coieşte, se învârteşte, nu-i place nimic. Găseşte în mod miraculos o pereche de bocanci care să îi placă. Îi arată lui Sughi. „Foarte frumoşi”, zice Sughi, „doar că sunt roz!”. Janu, încercând lamentabil să se justifice: „Ah, păi mie mi-a plăcut … aşa … forma lor şi m-am concentrat pe asta, abia apoi mă gândeam la culoare!”. Ziceţi şi voi, că poate sunt eu nebună, de ce trebuie să te gândeşti la culoare?!?

Dar să nu credeţi deloc că ar fi vreun handicapat ocular. Şi noi, ăştia aşa-zişi normali, putem fi la fel de handicapaţi. Sughi, Matei şi Andreea au găsit într-un concediu un prosop din-ăla cu multe dungi de multe culori. Distracţia evidentă a fost să-l pună pe Janu să le spună culorile pe care le vedea. Au fost surprinşi nu de faptul că Janu nu ghicea anumite culori (asta se ştia deja), ci de faptul că Janu vedea o culoare pe care ei toţi nu o vedeau! Evident însă că nu a putut să descrie acea culoare. Oricum, chestia asta e ceva complicat … cu intensitatea luminii sau a culorii sau … nu mă pricep, că e prea tehnic.

Ultima experienţă a fost când m-am descoperit eu mioapă din naştere. Adică acum doi ani. Trebuia să plecăm în concediu peste graniţă şi aveam permise de conducere din-alea vechi, care nu erau valabile în afara ţării. Prin urmare, trebuia să ne luăm permise noi. Sunăm pe cine trebuie să ne aranjeze scoaterea permiselor. Negociem onorariul, astfel încât să nu ne deplasăm decât la poză. Surpriză: deşi agreat, convenit şi toate cele, cine trebuie nu a putut aranja şi la ochi. Ne-a asigurat că e doar o formalitate, să ne prezentăm colo şi să ne luăm viza de ochi. Janu, ştia el ce ştia, şi era susceptibil. Bălmăjea ceva cu culorile lui. Eu, credulă ca de obicei, oricum nu ştiam ce înseamnă discromaţie, l-am asigurat că va fi totul OK. Concluzia: eu am fost descoperită cu miopia din naştere şi mi s-a spus că nu mi se dă permisul decât dacă îmi pun ochelari, iar Janu a fost declarat clar inapt pentru condus. Asta după ce, în mijlocul testului ăluia cu buline verzi intercalate cu buline mov, Janu, trebuind să citească cifrele desenate cu bulinele verzi (sau mov, nu mai ţin minte), citea cu totul altceva. CU TOTUL ALTE CIFRE. Nu a ghicit nici una! Nici una din mai mult de douăzeci! Eu, care nu mă pricepeam la prea multe pe atunci, l-am întrebat stupefiată spre finalul testului, evident de faţă cu doctoriţa de ochi: „Băi, dar tu chiar nu vezi nimic?”. Doctoriţa, ce să mai zică? INAPT!

Situaţia a fost totuşi remediată cu un extra pachet de cafea şi un buchet de flori şi am putut pleca în acel concediu cu noile permise. Iar Red-Green Public Enemy Number One conduce în continuare liniştit pe drumurile publice ale patriei noastre sau ale altor ţări. Asta cât i-o fi valabil permisul luat atunci!

2 thoughts on “Discromaţie

  1. Fosta vecina domnisoara Dana,

    singura intrebare pe care ai intrebat-o (sic!) in tot acest post a fost urmatoarea: “Sunt eu nebuna?”. Raspunsul este, vai, un “da” categoric.

    Daca te-ai fi interesat mai indeaproape, ai fi aflat ca NICIUN barbat nu deosebeste mizerii d-astea de culori ca “bej”, “oranj”, “lila”, “turcoaz”, “indigo” si alte murdarii, special inventate pentru d-alde catalin botezatu & comp (scriu asta, desi nu sunt homofob – dar e o realitate ca cei cu alta orientare sexuala disting mai multe culori si nuante). Ergo, Janu (respect!) poate fi cel mult c^rcotit pe partea de semafoare, dar pe chestiile alea cu tablourile lui Mamaie – pare rau!

    A, ca descrii cum ai fost tu rautacioasa cu frate-to mai mare (ca si cu toata lumea, dealtfel) – asta da! Desi puteai gasi si multe alte exemple…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *