Autodistrugere în Munţii Căpăţânii

IMG_0303Unde mai sunt şi munţii ăştia? Ca să nu zic oricine, zic doar că mulţi şi-ar pune această întrebare. Pe mine nu m-a interesat atât de mult înainte de a ajunge acolo dar, vrând-nevrând, am aflat-o şi pe asta: munţi vecini cu Parângul (ca să fie mai uşor de identificat, nu mai dau referinţe de alţi vecini quasi-necunoscuţi), în care se intră de la Pólovragi (adică un pic mai sus de Râmnicu Vâlcea). Sau, cel puţin, pe acolo am intrat noi.

Un drum forestier neprietenos te duce din Pólovragi, peste culmi, versanţi împăduriţi, torente şi pâraie, la stâna situată la Curmătura Olteţului, la o altitudine de puţin peste 1.600 m. Am fi putut urca vreme de o zi întreagă cu cortul în spate până la stână. Cam dubios şi cam degeaba, ne-am fi autodistrus din prima zi şi, zău, ar fi fost păcat! Mai bine că am luat legătura cu Dl. Dragoş, vajnic patron de stână, bronzat fotogenic în bermudele sale închise cu brâu de piele cu ţinte, care ne-a dus cu ARO până în curmătură. Plus că ARO a putut căra fără dificultate şi lada de doze de bere în remorcă!

Poate vă întrebaţi ce înseamnă patron de stână? Că parcă sesisez nişte sprâncene ridicate la citirea alineatului precedent … Simplu: deţine vreo cinci sute de oi păstorite atent de câţiva ciobani. Dl. Dragoş, fost vice-primar, actual consilier local, mai deţine alte câteva afaceri din vaste domenii: construcţii de infrastructură, dar şi tonete de „mâncare rapidă” la malul mării. Ocazional, face transporturi de montagnarzi ţăcăniţi către Munţii Căpăţânii.

Ajunşi la stână, corturile se pun pe platoul Curmăturii. Bairam de câini ciobăneşti primprejur. Dar sunt prietenoşi din moment ce le-am fost prezentaţi oficios de Dl. Dragoş.

Cina festivă: brânză proaspătă de oaie, asezonată cu ceapă şi slană. Toate acestea din rezervele strategice şi nestrategice ale stânii şi inundate cu ţuica adusă grijuliu de Dl. Dragoş de jos. Băută cot la cot cu ciobanii, este cu atât mai bună. Herpesul apare doar a doua zi, înfloreşte pe zi ce trece precum Făt-Frumos şi rezistă 10 zile. Asta, presupun, doar pentru a contrazice ideea că tăria este dezinfectantă. Altminteri nu văd de ce.

Împăţirea pe corturi se face în întotdeauna mod echitabil: sforăitorii cu ştate vechi de plată şi multe vârfuri şi lanţunri muntoase la activ în cortul lor + amicul ambiţios (ca să folosesc formularea deja consacrată), restul, adică pleava, la grămadă. Unica fată rezistă cu Picture 002greu tentaţiei de a dormi în stână la invitaţia insistentă a Dlui. Dragoş, chiar dacă nu alături de toţi ciobanii, ci în încăperea în care dormea doar bacea, care, conform explicaţiilor Dlui. Dragoş, este o persoană de sex bărbătesc. Din context, se înţelegea că bacea este „şefu’ la ciobani”, deci presupus a nu face gesturi sau acţiuni necuvenite prin curmături şi, cu toate acestea, unica fată a preferat vicisitudinea cortului amplasat în proximitatea celui plin de sforăitori. Oricum sforăiturile erau asezonate toată noapte de sunetele mediului înconjurător: lătratul continuu al câinilor legaţi, talangele oilor şi al vacilor, răgetele măgarilor din dotarea stânii şi strigătele ciobanilor din zori de zi.

Partea bună (sau rea, cine ştie?) a fost că, în pofida festinului din seara precedentă, berea a rămas neatinsă, şi, cum la bière oblige, prima zi de urcuş este implicit ratată din cauza imposibilităţii dualistice de a căra în spinare berea alături de cort şi celelalte hangarale sau de a o abandona, respectiv a o dona ciobanilor. Amicul ambiţios, cuprins de remuşcări între noi fie vorba, a găsit justificative pentru rămasul la bază: era evident că urma să plouă în cea de-a doua zi! Ce-i drept, e drept: câţiva stropi s-au aşezat pe goretexurile-ni înspre căderea serii.

În cea de-a treia zi, începe dezmorţitul oaselor. Cu rucsacii eliberaţi de două supe la plic, o pâine, două pateuri şi mai multe ciocolate dăruite copiilor de ciobani aciuaţi pe la stână, o luăm la picior, peste culmi line de munţi şi plaiuri alpine, către Fântâna Bătrână, loc indicat de hartă a fi propice pentru campat, situat pe traseul de creastă, la altitudine de 2.000 m. Unica hartă disponibilă datează din anii ’60 din colecţia Munţii noştri, aşa că era neclar ce vom găsi pe drum şi ce înseamnă de fapt această Fântână Bătrână. Deşi, evident, nu există nici un fel de marcaj pe nicăieri, Munţii Căpăţânii abundă de stâne şi de „afinari” care mai pot furniza unele informaţii. A fost un pic mai greu pentru cei care se autodistruseseră din start prin consumarea în ziua precedentă a lăzii cartonate de doze şi a vodcii din dotare, dar am reuşit să campăm după 6 ore de plimbare şi 45 de minute de rătăcire în jurul căldării în care se afla Fântâna Bătrână. Timpul de rătăcire ne-a permis de altfel să facem cunoştinţă cu 3 tinerei slavi, şi ei în căutare de loc de campare, care au fost foarte surprinşi de faptul că noi suntem români şi că nu pot găsi butic de unde să cumpere pâine decât la Rânca, adică la 2 zile distanţă. Porniseră pe traseu în acea dimineaţă, venind din direcţia opusă.

În noaptea de la fântână, amicul ambiţios a renunţat la pretenţii şi a descins în cortul de non-sforăitori. Dar … degeaba: băuturile alcoolice inexistente au favorizat somnul nezgomotos în cortul vecin. Iar liniştea căldării pustii acoperea până şi respiraţiile mai grele.

Aşa că în ziua a patra, toată lumea a pornit mulţumită pe traseu dis-de-dimineaţă. Am întâlnit mai multe culmi decât păreau a fi pe hartă, diverse diferenţe de nivel neprevăzute de 3-4 sute de metri, dar nimic foarte grav. La o singură intersecţie trebuia să fim atenţi să nu nimerim la dreapta către captarea Folea, drum înfundat. Este previzibil ce s-a întâmplat, nu? Şi asta după ce 3 intersecţii au fost verificate atent de băieţi, cu lăsat rucsaci, mers în jos cinci minute pentru a vedea dacă există cea de-a doua intersecţie, urcat înapoi, luat rucsaci în spinare, continuat drumul, etc. Şi, crème de la crème, taman la intersecţia greşită, unul dintre băieţi s-a dus la toaletă un pic mai jos de locul de popas, însă la mai puţin de cele 5 minute regulamentare pentru găsirea următoarei intersecţii. Evident că a fost numai vina lui, deşi amicul ambiţios, la o zi după, a recunoscut că ar fi trebuit să îşi dea seama că avea vale pe dreapta şi munte pe stânga, deşi, din citirea atentă a hărţii, ar fi trebuit să fie invers. Vorba lui Andrieş: „ … dar Dumnezeu mai greşeşte şi el!”

În concluzie, traseul din ziua a patra a fost de 11 ore cu bătături, degete mici aproape cangrenate, tălpi ce nu mai puteau atinge pământul de parcă ar fi mers pe cărbuni încinşi la ralanti, genunchi tremurânzi, burţi ghiorţăind dureros, febră musculară, umeri extenuaţi, mirosuri grele de transpiraţie, feţe grav atinse de vânt, soare şi ploaie (cum poţi să le ai pe toate într-o singură zi???), arsuri de tractorist purtător de tricou şi bermude. Şi herpesul din prima seară.

De unde reuşisem să campăm, în ziua a cincea nu am mai avut decât 45 de minute de mers până în sat, de unde a început o sagă de autostopuri care s-a terminat în Râmnicu Vâlcea unde lăsasem maşinile.

Menu Munţii Căpăţânii

Picture 003Un adevărat regal dacă pui cortul lângă stână: brânză proaspătă de oaie, „fabricată” la două ore după mulsul oilor. Aşa ceva nu ai cum să găseşti altundeva decât la altitudini mai mari de 1.400-1.500 de metri: nici dulce, nici sărată, ţi se topeşte în gură fără să îţi dai seama şi nu înţelegi de ce nu o poţi cumpăra de la piaţa din Bucureşti. Dar, cum te-ai pus bine cu patronul ciobanilor, afli că brânza delicioasă nu rezistă mai mult de câteva ore, se întăreşte, trebuie pusă la sare ca să ţină … şi înţelegi prin urmare unele chestiuni. Te linişteşti din acest punct de vedere, adică nu mai înjuri economia globală, pe cea de piaţă şi altele asemenea, şi încerci să tragi spuza pe barba ta, asezonând brânza oferită de patron cu slană afumată, ceapă şi roşii oferite gentil de patronul ciobanilor. Ce să mai zic? Îmi plouă deja în gură

Cum părăseşti stâna, eşti circumscris mâncării de rucsac, simplistă în descriere.

Micul dejun

Caşcaval afumat, brânză telemea vidată, conservă de pateu, bacon vidat, salam de sibiu, sardină la conservă. Parcă niciodată nu ai avut un mic dejun atât de bogat … Doar ceaiul lipsea, uitat undeva pe un pat unde a fost asamblat unul dintre rucsaci. Când a ajuns să fie cules cimbrişorul de pe traseu, era deja prea târziu: oala fusese folosită pentru supa de seară lipicioasă, nemaifiind de dorit să se mai fiarbă altceva în ea.

Prânzul

Nimic. Asta măcar era simplu şi nu dădea bătăi de cap. Doar ghiorţaieli în stomac.

Adjuvanţi de traseu

Ciocolată sub diverse forme şi mărci.

Cina

Felul întâi – supă la plic: de pui cu fidea, de pui fără fidea sau de roşii, fabricate la buteliuţa cărată în rucsac. Se apelează cu încredere la izopren făcut sul în jurul buteliei pe post de apărătoare de vânt de creastă.

Felul doi – conservă de fasole, încălzită la focul de lemne, sau piure de fulgi, fiert la buteliuţă în oala în care s-a gătit supa mai înainte.

Desertul – fructe uscate: caise sau curmale, la alegere. Pariul făcut la începutul traseului de cumpărătorul-şef al grupului a fost câştigat de caisele uscate. Ca să mai dreagă busuiocul, cumpărătorul-şef a mâncat singur cât a putut din acele curmale, probabil doar pentru a demonstra că nu a cărat degeaba şase cutii atâta drum.

Memorabil

„Domnişoara Dana, dar de unde şi până unde atâta apetit pentru pâine?”

O inundaţie nu vine niciodată singură

Picture 029Păi şi poştaşul sună de cel puţin două ori …

O ipoteză bună pentru a culege impresii adecvate despre inundaţii este să locuieşti într-o casă din zona de străzilor cu nume de mitropoliţi, episcopi şi alţi asemenea, din proximitatea Primăriei Sectorului 4. E şi mai bine dacă nu ţi-ai „îngropat” pivniţa, ca să poţi povesti mai multe faţete ale problemei. Iar, dacă stai pe Strada Mitropolit Filaret sau pe Strada Lămâiţei, de coboară din dealul Filaret dinspre Autogară, e crème de la crème în materie de inundaţii!

O rupere de nori de jumătate de oră este suficientă. Partea de stradă din vale, în locurile mai sensibile, se inundă până la nivelul superior al roţilor maşinilor, iar, în locurile mai puţin sensibile, până la pragul maşinii.

Ca totul să fie bine, mai trebuie să fi plecat de dimineaţă la birou împopoţonată cu haine adecvate mediului „lucrativ” şi, eventual, cu pantofi cu toc. Sufleci ce poţi sufleca înainte de a te da jos din maşină, scoţi încălţările, iei sacul de spate cu laptop-ul în el şi începi să vâsleşti perpedes până la intrarea în casă.

Ştiai deja de la firma de alarmă că picase curentul în zonă. Cu privire la acest subiect, îţi doreai să nu fi năvălit hoţii prin casă, că zona este oricum împânzită de „conaţionali” cetăţeni europeni care sunt cu siguranţă avizaţi că sistemul de alarmă nu funcţionează în timpul penei de curent. Să zicem că de data asta ai avut noroc.

Că de pompa care evacuează apa din başa din pivniţă ştiai că nu are cum să funcţioneze în lipsa curentului necesar ca aerul pentru alţii. Consecinţa aşteptată că apa era adâncă de un metru în pivniţă nu te-a descurajat. Pui mâna pe găleată, şi, ca la televizor, evacuezi apa în curte. După jumătate de oră de găleţi, realizezi că nivelul apei nu scade nici măcar cu o jumătate de treaptă.

Eşti deja transpirată şi cam într-un fel aşa … te îndrepţi deci, ca ultimă speranţă, către maşinile Rebu cu rezervoare impresionante pe post de cocoaşă de se tot plimbă pe stradă în sus şi în jos cu viteza melcului. E drept că dau unele beneficii: nivelul apei în stradă a scăzut către nivelul gleznei şi, având reflectoarele alea intermitente, mai dau un strop de lumină pe stradă şi prin casă. Zgomotul pe care îl fac nu se pune la socoteală având în vedere situaţia de „unu unu doi” în care ne aflăm. Măcar dubiţa vecinului care „vălurea” la fiecare trecere de maşina de Rebu nu mai lovea cu tandreţe maşina ta, parcată lângă ea. Tot e bine, că Dacia papuc de vizavi se pupa direct cu casa vecinului.

După ce băieţii Rebu termină de făcut nu-ştiu-ce la canalele din stradă, la insistenţe repetate soldate cu o mică cistită că de, stai în stradă să îi agăţi, în apă până la glezne, au băgat pompa în pivniţă şi au extras lichidul ce se găsea pe-acolo. Cinci sute de mii de lei vechi pentru băieţi. Dar, dacă nu vine curentul, într-o oră va fi tot la fel L … şi pepenii, ardeii, apa minerală şi congelatorul vor re-începe să plutească!

Scosul apei din maşini nu a durat mai mult de jumătate de oră. Mai urâtă poveste a fost cu bătăturile în podul palmelor de la stors prosopul sugător de apă. Dar, or trece şi astea!Picture 034

După toate acestea, dacă vrei să faci un duş, ai posibilitatea să îl faci cu apă rece. Că doar centrala nu are generator propriu!

Poate Electrica reuşeşte, totuşi, să facă ceva între timp!

Oricum, trăieşti sentimentul circuitului perpetuu al apei în natură: ce scoţi din pivniţă, iese în stradă, în stradă ieşi tu să mai rezolvi unele probleme, te speli pe mâini sau faci duş (cu apă rece), se duce în canalizare, din canalizare, în stradă, din stradă, în pânza freatică, din pânza freatică, în pivniţă, ş.a.m.d.

Iar la mansardă e la fel de cald L şi, în plus, te mai doare şi capul de la mirosul de lumânări parfumate combinate cu ejecţiile de gazolină de la pompa celor de la Rebu.

Că de dormit încă nu poate fi vorba oricum!

Cu bacul pe Dunăre

bac peste dunareÎnainte, când oamenii străbăteau drumul încetul cu încetul, nu neapărat cu trăsura sau cu vaporul, ci chiar cu automobilul sau cu trenul, aveau vreme să-şi cearnă amintirile, să se pregătească sufleteşte pentru încercările viitoare, să-şi stăpânească grijile şi să-şi savureze anticipat bucuriile. Apoi, acest ritual inconştient a dispărut, suntem aruncaţi dintr-un loc în altul înainte să putem depăna vreun gând.

Ioana Părvulescu

Drumurile către Adamclisi pentru a re-vedea rudele Mamei erau rare. „Viaţa era complexă şi prezenta multe aspecte.”

Pe de o parte, concediul la mare era o dată pe an. Banii rămaşi din salariile părinţilor după plata ratei la CEC pentru apartamentul din Cricovul-Dulce erau puţini. Benzina era raţionalizată. Chiar, vă mai aduceţi aminte de cozile nocturne la staţiile de benzină cu scopul umplerii canistrelor în scopul organizării vilegiaturii anuale? Şi, dacă tot sar de la una la alta, de când nu aţi mai folosit cuvântul „canistră”?

Pe de altă parte, aveam de cernut între diversele situaţii: drumul „pe Feteşti” mai scurt şi rudele lui Tata de la Ograda erau concurenţii direcţi ai vizitelor la Adamclisi.

Aşa că, noi, copiii, beneficiam arareori de mult-doritele călătorii cu bacul pe Dunăre. Norocul nostru era că puteam merge cu bacul fie la dus, fie la întors de pe litoral: şanse multiplicate cu 2, dar, totuşi, cenzurate de decizia forurilor părinteşti.

Dacă se lua decizia, Dacia 1300 „gambenă” mergea lin cu maxim 80 km la oră pe drumurile rectilinii ale Dobrogei, care păstrează pe distanţe considerabile aliniamentul trasat încă de romani.

Ajunşi la bac, întotdeauna trebuia să aşteptăm: venitul bacului, umplerea lui întrucât avea un număr foarte limitat de locuri de maşini, plecarea lui cu tura norocoasă de maşini, întoarcerea lui, plecarea – speram – a noastră…

Soarele era mereu galben şi mare pe cer, iar noi, copiii, ne găseam ocupaţii importante de pierdut timpul. Ca, de exemplu, intratul lui Janu în cuibul de viespi, de care părinţii şi-au dat seama prin auzirea zbieretele disperate de copil de 8-9 ani urmărit îndeaproape de cel puţin jumătate din membrii viesparului. A avut şansă pentru că purta pantaloni de trening! Totuşi, panica momentului l-a determinat să alerge într-o oarecare direcţie cu genunchii ajunşi aproape de plex, de parcă concura la vreo cursă de atletism cu obstacole.

Când Dacia 1300 „gambenă” ajungea într-un final pe bac: Dunărea tulbure verde-maro, mare de nu-i vedeai capătul, lină şi mirositoare a baltă. Trecea un timp până ajungeam să zărim malul celălalt. Apoi, mai trecea un timp până debarcam. Totul era la „ralanti” şi se continua cu mersul lin al Daciei pe drumurile patriei …

Aceste amintiri asezonate de patina timpului m-au determinat să votez înfocat „pentru” traseul rutier către Muntenegru care implica traversatul Dunării pe la Calafat, cu bacul, evident!

Am purces la drum la miezul nopţii, că de, doar nu puteam rata concertul Iron Maiden! Am ajuns la Calafat către orele mici ale dimineţii. În acele părţi ale ţării, bacul nu are un prorgram pre-stabilit pe timpul nopţii şi dimineţii cocoşeşti. Aşa că am fumat o ţigară-două până când am fost invitaţi să cocoţăm maşinile pe bac.

Lucrătorii de la bac (că nu ştiu exact cum aş putea să îi numesc, ei ar fi echivalentul unor podari de cer un zlot, dar, na, n-nu era pod, ci bac!) au coordonat zeci de maşini să se încadreze milimetric una lângă alta. Dacă aveai (ne)inspiraţia să urci pe bac pe propriile picioare, nu mai aveai cum să intri în maşină. Şi vice-versa.

Eu eram în maşină, cu gândul clar conturat de a pune geană pe geană cât timp bacul ajunge pe malul bulgăresc. Drept urmare, odată parcaţi pe bac, am rabatat scaunul şi m-am culcuşit pentru a trage puiul de somn dorit în vederea celor încă 17 ore de mers cu maşina până la destinaţie.

Până să termin cu formalităţile somnoriferice, soarele a început să se mijească la răsărit. Apoi, bacul a început să încetinească. Am ridicat capul la nivelul geamurilor maşinii şi … am zărit malul. Iniţial am crezut că bacul a efectuat o manevră de întoarcere neprevăzută pentru un neavizat, de genul că nu poate merge cu spatele şi a trebuit să se rotească pentru a putea purcede la drum. Dar nu: ajunsesem deja pe malul bulgăresc L

Sunt unele aspecte pe care nu le luasem în calcul:

  • Dunărea la Călăraşi este mult mai largă decât Dunărea la Calafat, unde încă nu s-a întâlnit nici cu Jiul, nici Oltul;
  • motoarele bacurilor or fi evoluat între timp;
  • bacul este mult mai încăpător;
  • ş.a.