Autodistrugere în Munţii Căpăţânii

IMG_0303Unde mai sunt şi munţii ăştia? Ca să nu zic oricine, zic doar că mulţi şi-ar pune această întrebare. Pe mine nu m-a interesat atât de mult înainte de a ajunge acolo dar, vrând-nevrând, am aflat-o şi pe asta: munţi vecini cu Parângul (ca să fie mai uşor de identificat, nu mai dau referinţe de alţi vecini quasi-necunoscuţi), în care se intră de la Pólovragi (adică un pic mai sus de Râmnicu Vâlcea). Sau, cel puţin, pe acolo am intrat noi.

Un drum forestier neprietenos te duce din Pólovragi, peste culmi, versanţi împăduriţi, torente şi pâraie, la stâna situată la Curmătura Olteţului, la o altitudine de puţin peste 1.600 m. Am fi putut urca vreme de o zi întreagă cu cortul în spate până la stână. Cam dubios şi cam degeaba, ne-am fi autodistrus din prima zi şi, zău, ar fi fost păcat! Mai bine că am luat legătura cu Dl. Dragoş, vajnic patron de stână, bronzat fotogenic în bermudele sale închise cu brâu de piele cu ţinte, care ne-a dus cu ARO până în curmătură. Plus că ARO a putut căra fără dificultate şi lada de doze de bere în remorcă!

Poate vă întrebaţi ce înseamnă patron de stână? Că parcă sesisez nişte sprâncene ridicate la citirea alineatului precedent … Simplu: deţine vreo cinci sute de oi păstorite atent de câţiva ciobani. Dl. Dragoş, fost vice-primar, actual consilier local, mai deţine alte câteva afaceri din vaste domenii: construcţii de infrastructură, dar şi tonete de „mâncare rapidă” la malul mării. Ocazional, face transporturi de montagnarzi ţăcăniţi către Munţii Căpăţânii.

Ajunşi la stână, corturile se pun pe platoul Curmăturii. Bairam de câini ciobăneşti primprejur. Dar sunt prietenoşi din moment ce le-am fost prezentaţi oficios de Dl. Dragoş.

Cina festivă: brânză proaspătă de oaie, asezonată cu ceapă şi slană. Toate acestea din rezervele strategice şi nestrategice ale stânii şi inundate cu ţuica adusă grijuliu de Dl. Dragoş de jos. Băută cot la cot cu ciobanii, este cu atât mai bună. Herpesul apare doar a doua zi, înfloreşte pe zi ce trece precum Făt-Frumos şi rezistă 10 zile. Asta, presupun, doar pentru a contrazice ideea că tăria este dezinfectantă. Altminteri nu văd de ce.

Împăţirea pe corturi se face în întotdeauna mod echitabil: sforăitorii cu ştate vechi de plată şi multe vârfuri şi lanţunri muntoase la activ în cortul lor + amicul ambiţios (ca să folosesc formularea deja consacrată), restul, adică pleava, la grămadă. Unica fată rezistă cu Picture 002greu tentaţiei de a dormi în stână la invitaţia insistentă a Dlui. Dragoş, chiar dacă nu alături de toţi ciobanii, ci în încăperea în care dormea doar bacea, care, conform explicaţiilor Dlui. Dragoş, este o persoană de sex bărbătesc. Din context, se înţelegea că bacea este „şefu’ la ciobani”, deci presupus a nu face gesturi sau acţiuni necuvenite prin curmături şi, cu toate acestea, unica fată a preferat vicisitudinea cortului amplasat în proximitatea celui plin de sforăitori. Oricum sforăiturile erau asezonate toată noapte de sunetele mediului înconjurător: lătratul continuu al câinilor legaţi, talangele oilor şi al vacilor, răgetele măgarilor din dotarea stânii şi strigătele ciobanilor din zori de zi.

Partea bună (sau rea, cine ştie?) a fost că, în pofida festinului din seara precedentă, berea a rămas neatinsă, şi, cum la bière oblige, prima zi de urcuş este implicit ratată din cauza imposibilităţii dualistice de a căra în spinare berea alături de cort şi celelalte hangarale sau de a o abandona, respectiv a o dona ciobanilor. Amicul ambiţios, cuprins de remuşcări între noi fie vorba, a găsit justificative pentru rămasul la bază: era evident că urma să plouă în cea de-a doua zi! Ce-i drept, e drept: câţiva stropi s-au aşezat pe goretexurile-ni înspre căderea serii.

În cea de-a treia zi, începe dezmorţitul oaselor. Cu rucsacii eliberaţi de două supe la plic, o pâine, două pateuri şi mai multe ciocolate dăruite copiilor de ciobani aciuaţi pe la stână, o luăm la picior, peste culmi line de munţi şi plaiuri alpine, către Fântâna Bătrână, loc indicat de hartă a fi propice pentru campat, situat pe traseul de creastă, la altitudine de 2.000 m. Unica hartă disponibilă datează din anii ’60 din colecţia Munţii noştri, aşa că era neclar ce vom găsi pe drum şi ce înseamnă de fapt această Fântână Bătrână. Deşi, evident, nu există nici un fel de marcaj pe nicăieri, Munţii Căpăţânii abundă de stâne şi de „afinari” care mai pot furniza unele informaţii. A fost un pic mai greu pentru cei care se autodistruseseră din start prin consumarea în ziua precedentă a lăzii cartonate de doze şi a vodcii din dotare, dar am reuşit să campăm după 6 ore de plimbare şi 45 de minute de rătăcire în jurul căldării în care se afla Fântâna Bătrână. Timpul de rătăcire ne-a permis de altfel să facem cunoştinţă cu 3 tinerei slavi, şi ei în căutare de loc de campare, care au fost foarte surprinşi de faptul că noi suntem români şi că nu pot găsi butic de unde să cumpere pâine decât la Rânca, adică la 2 zile distanţă. Porniseră pe traseu în acea dimineaţă, venind din direcţia opusă.

În noaptea de la fântână, amicul ambiţios a renunţat la pretenţii şi a descins în cortul de non-sforăitori. Dar … degeaba: băuturile alcoolice inexistente au favorizat somnul nezgomotos în cortul vecin. Iar liniştea căldării pustii acoperea până şi respiraţiile mai grele.

Aşa că în ziua a patra, toată lumea a pornit mulţumită pe traseu dis-de-dimineaţă. Am întâlnit mai multe culmi decât păreau a fi pe hartă, diverse diferenţe de nivel neprevăzute de 3-4 sute de metri, dar nimic foarte grav. La o singură intersecţie trebuia să fim atenţi să nu nimerim la dreapta către captarea Folea, drum înfundat. Este previzibil ce s-a întâmplat, nu? Şi asta după ce 3 intersecţii au fost verificate atent de băieţi, cu lăsat rucsaci, mers în jos cinci minute pentru a vedea dacă există cea de-a doua intersecţie, urcat înapoi, luat rucsaci în spinare, continuat drumul, etc. Şi, crème de la crème, taman la intersecţia greşită, unul dintre băieţi s-a dus la toaletă un pic mai jos de locul de popas, însă la mai puţin de cele 5 minute regulamentare pentru găsirea următoarei intersecţii. Evident că a fost numai vina lui, deşi amicul ambiţios, la o zi după, a recunoscut că ar fi trebuit să îşi dea seama că avea vale pe dreapta şi munte pe stânga, deşi, din citirea atentă a hărţii, ar fi trebuit să fie invers. Vorba lui Andrieş: „ … dar Dumnezeu mai greşeşte şi el!”

În concluzie, traseul din ziua a patra a fost de 11 ore cu bătături, degete mici aproape cangrenate, tălpi ce nu mai puteau atinge pământul de parcă ar fi mers pe cărbuni încinşi la ralanti, genunchi tremurânzi, burţi ghiorţăind dureros, febră musculară, umeri extenuaţi, mirosuri grele de transpiraţie, feţe grav atinse de vânt, soare şi ploaie (cum poţi să le ai pe toate într-o singură zi???), arsuri de tractorist purtător de tricou şi bermude. Şi herpesul din prima seară.

De unde reuşisem să campăm, în ziua a cincea nu am mai avut decât 45 de minute de mers până în sat, de unde a început o sagă de autostopuri care s-a terminat în Râmnicu Vâlcea unde lăsasem maşinile.

2 thoughts on “Autodistrugere în Munţii Căpăţânii

  1. Bine zis, domnisoara Dana, chiar daca ai preferat sa omiti cateva detalii, poate ne-esentiale. Oricum, felicitari si la mai mare!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *