Cu bacul pe Dunăre

bac peste dunareÎnainte, când oamenii străbăteau drumul încetul cu încetul, nu neapărat cu trăsura sau cu vaporul, ci chiar cu automobilul sau cu trenul, aveau vreme să-şi cearnă amintirile, să se pregătească sufleteşte pentru încercările viitoare, să-şi stăpânească grijile şi să-şi savureze anticipat bucuriile. Apoi, acest ritual inconştient a dispărut, suntem aruncaţi dintr-un loc în altul înainte să putem depăna vreun gând.

Ioana Părvulescu

Drumurile către Adamclisi pentru a re-vedea rudele Mamei erau rare. „Viaţa era complexă şi prezenta multe aspecte.”

Pe de o parte, concediul la mare era o dată pe an. Banii rămaşi din salariile părinţilor după plata ratei la CEC pentru apartamentul din Cricovul-Dulce erau puţini. Benzina era raţionalizată. Chiar, vă mai aduceţi aminte de cozile nocturne la staţiile de benzină cu scopul umplerii canistrelor în scopul organizării vilegiaturii anuale? Şi, dacă tot sar de la una la alta, de când nu aţi mai folosit cuvântul „canistră”?

Pe de altă parte, aveam de cernut între diversele situaţii: drumul „pe Feteşti” mai scurt şi rudele lui Tata de la Ograda erau concurenţii direcţi ai vizitelor la Adamclisi.

Aşa că, noi, copiii, beneficiam arareori de mult-doritele călătorii cu bacul pe Dunăre. Norocul nostru era că puteam merge cu bacul fie la dus, fie la întors de pe litoral: şanse multiplicate cu 2, dar, totuşi, cenzurate de decizia forurilor părinteşti.

Dacă se lua decizia, Dacia 1300 „gambenă” mergea lin cu maxim 80 km la oră pe drumurile rectilinii ale Dobrogei, care păstrează pe distanţe considerabile aliniamentul trasat încă de romani.

Ajunşi la bac, întotdeauna trebuia să aşteptăm: venitul bacului, umplerea lui întrucât avea un număr foarte limitat de locuri de maşini, plecarea lui cu tura norocoasă de maşini, întoarcerea lui, plecarea – speram – a noastră…

Soarele era mereu galben şi mare pe cer, iar noi, copiii, ne găseam ocupaţii importante de pierdut timpul. Ca, de exemplu, intratul lui Janu în cuibul de viespi, de care părinţii şi-au dat seama prin auzirea zbieretele disperate de copil de 8-9 ani urmărit îndeaproape de cel puţin jumătate din membrii viesparului. A avut şansă pentru că purta pantaloni de trening! Totuşi, panica momentului l-a determinat să alerge într-o oarecare direcţie cu genunchii ajunşi aproape de plex, de parcă concura la vreo cursă de atletism cu obstacole.

Când Dacia 1300 „gambenă” ajungea într-un final pe bac: Dunărea tulbure verde-maro, mare de nu-i vedeai capătul, lină şi mirositoare a baltă. Trecea un timp până ajungeam să zărim malul celălalt. Apoi, mai trecea un timp până debarcam. Totul era la „ralanti” şi se continua cu mersul lin al Daciei pe drumurile patriei …

Aceste amintiri asezonate de patina timpului m-au determinat să votez înfocat „pentru” traseul rutier către Muntenegru care implica traversatul Dunării pe la Calafat, cu bacul, evident!

Am purces la drum la miezul nopţii, că de, doar nu puteam rata concertul Iron Maiden! Am ajuns la Calafat către orele mici ale dimineţii. În acele părţi ale ţării, bacul nu are un prorgram pre-stabilit pe timpul nopţii şi dimineţii cocoşeşti. Aşa că am fumat o ţigară-două până când am fost invitaţi să cocoţăm maşinile pe bac.

Lucrătorii de la bac (că nu ştiu exact cum aş putea să îi numesc, ei ar fi echivalentul unor podari de cer un zlot, dar, na, n-nu era pod, ci bac!) au coordonat zeci de maşini să se încadreze milimetric una lângă alta. Dacă aveai (ne)inspiraţia să urci pe bac pe propriile picioare, nu mai aveai cum să intri în maşină. Şi vice-versa.

Eu eram în maşină, cu gândul clar conturat de a pune geană pe geană cât timp bacul ajunge pe malul bulgăresc. Drept urmare, odată parcaţi pe bac, am rabatat scaunul şi m-am culcuşit pentru a trage puiul de somn dorit în vederea celor încă 17 ore de mers cu maşina până la destinaţie.

Până să termin cu formalităţile somnoriferice, soarele a început să se mijească la răsărit. Apoi, bacul a început să încetinească. Am ridicat capul la nivelul geamurilor maşinii şi … am zărit malul. Iniţial am crezut că bacul a efectuat o manevră de întoarcere neprevăzută pentru un neavizat, de genul că nu poate merge cu spatele şi a trebuit să se rotească pentru a putea purcede la drum. Dar nu: ajunsesem deja pe malul bulgăresc L

Sunt unele aspecte pe care nu le luasem în calcul:

  • Dunărea la Călăraşi este mult mai largă decât Dunărea la Calafat, unde încă nu s-a întâlnit nici cu Jiul, nici Oltul;
  • motoarele bacurilor or fi evoluat între timp;
  • bacul este mult mai încăpător;
  • ş.a.

3 thoughts on “Cu bacul pe Dunăre

  1. Am trecut cu bacul acum cateva zile, de la Braila la Macin. Teoria ta cade, pentru ca la Braila Dunarea e mult mai ingusta decat la Calarasi, desi a mai incasat niste afluenti, chiar daca puchinosi (Ialomita, exemplul viu).

    Pe de alta parte, constat ca ai ratat mereu o experienta de baza a traversatului cu bacul: sa scuipi in Dunare ca sa faci cercuri!

  2. Pai, Domnule Gika, nu te explici de ce imi faci teoria sa se pravaleasca …

    Dar, poate ne explica Panteriki care poate avea un punct de vedere mai proaspat …

    Iar scuipatul e de retinut :)

  3. eu am un alt issue: avand in vedere ca acumuleaza mai multi afluenti si canistre :) de scuipati, debitul Dunarii e mai mare la Braila decat la Calarasi?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *