Păduchi

Domnu Gika poa să mă boscorodească, dar el mă împinge la scris, aşa că o să revin la a face apel la amintirile copilăriei de pe uliţa bercenească numită Aleea Cricovul-Dulce (întrucât Cricovurile-Sărate se găsesc dincolo de Str. Rezonanţei, unde stătea Dănel şi unde se găseşte Şcoala nr. 96 marcată pe matricolă).

Şi toate astea şi pentru că mai vorbeam cu unul-altul, aşa, la ceas de seară, după ceva Ursus, mângâieli timide pe creştet, unde se află, normal, podoaba capilară. La ce aş fi putut să mă gândesc în astfel de momente, ziceţi şi voi?

….

….

Nu aţi ghicit!

În primul rând, la Janu, care, e drept, se regăseşte adesea în primul meu gând.

În cazul de faţă, la faptul că, atunci când ne-am căptuşit amândoi cu păduchi din tabăra de la Cheia din clasa lui a doua şi a mea prima, săracu Janu a îndurat tratament inegal cu al meu. Adicătelea: dat cu gaz în cap (asta era la comun, împărţit frăţeşte) dar, cum părul lui era negru-albăstrui, gazul strălucea în mod senzaţional în soarele de vară de pe Cricovul-Dulce, pe când al meu, blond-tern, îşi pierdea nuanţa „gazoasă” la lumina naturală. Totuşi, Mama a avut milă de plodul ei, şi aşa se făcu că Janu nu a fost tuns la chelie, ceea ce era la modă în vremurile celea în caz de păduchi. Cert este că, deşi beneficiam amândoi de miraculoasele efecte ale gazului, pe mine nu m-a întrebat nimeni dintre copiii din faţa blocului dacă iar am ieşit afară proaspăt spălată pe cap.

În schimb, nerasă în cap nici eu, ci tunsă „castron”, am petrecut multe ore cu capul în poală la Mama, care aduna zi de zi, lindine cu lindine de pe fiecare fir de păr cu care mă înzestrase (e adevărat, nu că ar fi fost multe nici atunci!).

Ceea ce a umbrit total aşa-zisa ruşine de a te fi descoperit cu păduchi la controlul medical ce se efectua la începutul fiecărui an şcolar.