Blogul Danei

Muzeul Zambaccian

Nu este vorba despre apartamentul lui Adrian Năstase de pe Strada Zambaccian şi colecţia privată a politicianului. Dar se află pe aceeaşi stradă care poartă numele criticului şi colecţionarului de artă care a construit casa la începutul anilor ’40 pe post de locuinţă personală şi adăpost a colecţiei sale de artă. Un alt exemplu de arhitectură de excepţie, atât la nivelul faţadelor, cât şi prin dispunerea spaţiilor la interior, pentru o bună punere în valoare a pânzelor, sculpturilor şi obiectelor de mobilier colecţionate.

Kricor Zambaccian a donat statului român casa şi obiectele, pentru ca iubitorii de artă să se poată rupă, din când în când, de spaţiul urban şi petrece o oră de emoţie în faţa operelor expuse. Muzeul şi-a deschis porţile încă din 1947 şi, în prezent, se află ca muzeu satelit sub egida Muzeului Naţional de Artă al României.

Recent deschis după luni de renovare, Muzeul Zambaccian oferă privirii bucureşteanului o colecţie surprinzătoare de artă, armonios şi inteligent expusă în spaţiul cald al casei. Privirea spectatorului „curge” uşor de la un obiect la altul. Colecţia de pictura românească este impresionantă: Luchian, Aman, Grigorescu, Pallady, Tonitza … Şcoala franceză de pictură este şi ea reprezentată prin nume sonore: Delacroix, Renoir, Sisley, Pissarro, Cézanne, Matisse… Iubitorii de sculptură găsesc printre exponate obiecte ale lui Brâncuşi, Paciurea şi Han.

Muzeul Pallady

Un alt muzeu satelit al Muzeului Naţional de Artă al României este situat pe Strada Spătarului, pierdută într-o oază de linişte faţă de agitaţia urbană de pe marile bulevarde centrale aflate la mai puţin de 10 minute de mers pe jos printre străduţe (încă!) cu farmec bucureştean interbelic.

Dacă v-aţi pus vreodată întrebarea care este cea mai veche casă din Bucureşti, ei bine, răspunsul se găseşte pe această stradă. Construită nu-se-ştie-de-cine, undeva la jumătate de veac XVIII, casa a trecut în proprietatea unei familii de negustori armeni. Anul marcat deasupra uşii de la intrare induce vizitatorul în eroare întrucât el nu reprezintă anul de edificare, ci anul primei reparaţii a casei întreprinse de familia Nazaretian în primele trei decade ale secolului al XIX-lea. Numele sub care casa este cunoscută vine de la arhitectul Melik, căsătorit cu fiica Nazaretian, care a efectuat prima mare renovare a casei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, păstrându-se formele iniţiale. La moartea Anei Melik, casa a fost transmisă comunităţii armeneşti pentru a fi folosită ca azil de bătrâni.

Din anii ’60, Casa Melik adăposteşte colecţia de obiecte de artă a familiei Răut (buni prieteni cu Theodor Pallady), dându-i-se astfel casei o destinaţie care a pus-o la adăpost de furia destructivă a comuniştilor. Muzeul a trecut prin diverse perioade de închidere şi a fost deschis în anii ’90 sub denumirea Muzeul Pallady (în prezent fiind închis temporar).

Colecţiile sunt expuse încă din holul de la intrare, continuând după ce urci impresionanta scară de lemn care te conduce în încăpere generoasă de la etaj. Din ea, se deschid alte încăperi, beneficiind de o caldă lumină naturală, în care, în afară de colecţia Pallady, se găsesc pânze de şcoală franceză, engleză sau olandeză, precum şi obiecte de mobilier francez şi italian şi obiecte decorative de provenienţă egipteană, indiană, chineză, greco-romană …

Veranda casei, închisă cu lemn şi geam, se întinde pe întreaga latură din stânga a casei. Şevaletele aşezate pe căluţi de lemn sunt ocupate în dimineţile de final de săptămână de micuţi care se iniţiază în arta culorilor. Privirea îţi fuge uşor pe geam la grădina casei, care, din faţa casei, o înconjoară prin latura din stânga. Spaţiul verde din jurul casei dau un plus de farmec, linişte şi calm ansamblului din Strada Spătarului.

Vacanţele la mare ni le petreceam, copii fiind, însoţiţi de Mama şi de Tata, fie la Techirghiol, în casa lui Mamaie aceea de dincolo de biserică, unde se termina drumul asfaltat, care avea cişmeaua care furniza apa cu sulf atât de necesară vieţii, fie la Constanţa, la mătuşica Indiana şi unchiul Marinică, în apartamenul lor cu cele trei camere minuscule.

Mătuşica Indiana ne aştepta întotdeauna cu drag şi cu acea budincă minunată de care nu mai ştie nimeni altcineva să facă, şi cu multe alte bunătăţi. Unchiul Marinică pe atunci nu era aşa de bolnav şi se bucura de serile petrecute cu Tata pe balconetti, cu un pahar de vin roşu sau o bere rece, în compania nelipsitelor ţigări Kent, pe care nu înţeleg cum de le procura la ordinea zilei.

Un singur element perturba într-un fel bunul mers al coabitării pe perioada estivală: obligaţia noastră de a păstra o ordine deplină în căsuţa în miniatură. Pentru noi, copii, era foarte greu, de exemplu, să nu dăm nici o frimitură pe jos. Era un regim spartan din acest punct de vedere. Credeţi-mă, şi cea mai mică frimitură nu trecea neobservată! Şi fiecare frimitură în parte ne era în mod ostentativ arătată, într-o speranţă deşartă că a doua oară nu se va mai întâmpla.

Ca orice alt copil din familie, în clasa a VIII-a începe Janu naveta la Constanţa, pentru a fi pregătit la limba şi literatura română de către mătuşica Indiana în vederea examenului de intrare la liceu. Janu a învins: mătuşica Indiana a fost anihilată, declarând că Janu a reuşit să îşi creeze un „microclimat” în camera în care era adăpostit pe timpul şederilor la Constanţa.

A urmat examenul meu de admitere la liceu. Ştiam deja că nu trebuie să fac frimituri. Şi ştiam că trebuia să evit crearea unui alt microclimat. Am eşuat doar într-un singur aspect: nu mi-am dat seama că atunci când şterg cu guma greşelile din caietul în care îmi făceam exerciţiile de gramatică, resturile de la ştersăturile cu guma aceea comunistă nu trebuie date pe covor, în încercarea de a curăţa masa de ele!

P.S. Pentru cine nu o cunoaşte pe mătuşica Indiana, trebuie să vă mărturisesc că este destul de (adică extrem de) supra-ponderală. Asta nu face decât să îmi fie cu atât mai dragă. Spun bine „pentru cine nu o cunoaşte”. Întrucât am aflat cu stupoare că, de exemplu, Alin (băiatul cel mai fin) o cunoştea de când a făcut cei doi ani la Liceul de Marină din Constanţa şi a avut-o profesoară la limba română. Astfel, la întrebarea mea adresată lui Alin vizavi de Doamna Profesoară Bădici, Alin mi-a răspuns prompt: „O cunosc, cum naiba, futu-i pe mă-sa!”. „Hold your horses, Alin, că e mătuşi-mea”, i-am zis înainte să se mai dezlănţuie în limbajul suburban. Se pare că mătuşa mea era foarte „exigentă” cu elevii săi. Mă bucur însă că am reuşit să îi schimb lui Alin total impresia despre Doamna Profesoară Bădici când, întorcându-ne noi anul trecut din Vamă, am trecut pe la ea şi i-am gustat faimoasele bunătăţi şi i-am ascultat savuroasele povestioare din tolba sa plină.

Sângele apă nu se face … sau cum e zicala aia … Sângele conţine alcool? Parcă nu, în mod normal … Nu ştiu ce vreau să vă zic … Dar mai bine vă povestesc.

Nu eram la şcoală atunci când ne-am dus cu toţii (Mama, Tata, Janu, io, mătuşica Indiana şi unchiul Marinică minim – nu ţiu minte dacă era şi verişoara mea Anca cu noi) la Piatra Neamţ, la acea familie despre care mi s-a explicat ulterior că sunt vecinii naşilor de botez ai lui Tata. Nu mai reţin nimic legat de personajele acelei familii, dar îmi aduc aminte curtea casei lor, cea plină cu pui mici de găină. Cu care mă jucam, evident, fiind şi io mică.

La un moment dat, puii respectivi au început, tam-nisam, să moară. Azi unul … mâine altul … Ochii tuturor erau aţintiţi acuzatori spre biata de mine, copil inocent ce eram, dar bănuit că, din dragostea mea neţărmurită pentru micile creaturi, ajungeam să îi sufoc cu sentimentele mele – în sensul propriu al expresiei. Abia mai târziu, după câtva timp de coşmar, mai ales pentru părinţii mei, s-a descoperit că nu eu eram ucigaşa, ci o boală gen gripaviară a momentului.

Situaţia s-a relaxat între familia noastră şi familia vecinilor naşilor de la descoperirea bolii ucigaşe şi, pe masa din curte, a apărut ţuica. Pusă frumos în sticle. Sticle la îndemâna oricui însetat. Inclusiv a mea. Atunci cred că a fost debutul meu alocoolic (cel puţin e primul eveniment de această natură de care îmi aduc aminte). Am tras cel puţin o duşcă zdravănă din sticla de ţuică. Să nu credeţi totuşi că atunci a fost voluntar … Am crezut că e apă … Dar cu această ocazie am trecut de botezul alcoolului.

Am continuat aventura la scurt timp după aceea. Tot înainte de a intra la şcoală.

După cum se ştie, toată lumea bună care locuia la bloc, făcea ţuică şi/sau vin. Inclusiv vecinul de la etajul 1, de sub noi, răposatul Domn Brancu. Domnul şi Doamna Brancu sunt cei care, între altele, puseseră stăpânire şi pe grădina din faţa scării, şi pe cea din spatele blocului. Dar cultivau flori. Nu ca cei de la scara 3 (Chiriac, Popescu, Tanti Mariana ş.a.) care cultivau în spatele blocului, pe tarlaua aferentă scării 3, roşii, ardei, etc. Cu Domnul Brancu nu aveam mai nimic noi, mai mult cu Doamna Brancu care ne reproşa întotdeauna că alergăm în aşa hal prin casă, io şi frati-miu, încât i se mişcă lustra. Şi ne chema jos să vedem cum se bălăngăne. Noi ne duceam şi vedeam că într-adevăr se bălăngăne. Şi ne potoleam pe moment, dintr-un sentiment incert de ruşine (?), dar o luam în scurt timp de la capăt. Ne mai acuza şi de faptul că tropăim pe scări când coborâm. Spuneţi şi voi acum, cum poţi să cobori scările altcumva decât într-o mare viteză? Dacă nu ghiciţi, vă spun io: dându-vă ca pe tobogan pe balustrada scării. Dar asta nu se întâmpla foarte des, că ajungeam mult mai târziu jos la joacă. Cert este că, de la astfel de conflicte, care erau la ordinea zilei, Tata, ajuns într-un moment de răscruce la capătul puterilor, a aruncat familiei Brancu vorbe grele: „Ce, vă credeţi stăpânii scării?”. Însă scandalul de atunci de pe scară dintre Tata şi familia Brancu (unicul de o astfel de anvergură al familiei noastre cu alţi vecini) a fost miciună faţă de scandalul dintre Doamna Voicu (mama lui Şobi) şi familia Dumitru (părinţii Mirelei şi ai lui Ursică), de pe urma căruia uşa familia Dumitru a rămas şi până în ziua de azi cu gaura lăsată de toporul Doamnei Voicu.

Totuşi, relaţiile cu familia Brancu nu erau tot timpul încordate. Astfel, într-o anumită toamnă, când mustul Domnului Brancu era gata, Tata a fost convocat prieteneşte la degustare. La un astfel de eveniment, s-a gândit să participe cu fetiţa lui mult-iubită (probabil pentru a sensibiliza relaţiile dintre vecini). Prin urmare, coborâm noi la boxa Domnului Brancu, unde ne aşteptau nerăbdătoare butoaiele pline de must. Se „degusta” direct din butoi, prin intermediul unui furtun bej. Uhm, mustul era foarte bun! În plus, nimeni nu putea să îşi dea seama cât de mult must reuşeam eu să sorb prin acel furtun.

Am degustat ce am degustat, apoi ne-am întors la casele noastre. Domnul Brancu la etajul 1, noi la etajul 2. Eu, dintr-o dată parcă, am devenit mai „năzdrăvană” decât de obicei. Tata a vrut să mă altoiască. Cred că făceam mari năzbâtii, pentru că el nu ne bătea decât dacă era o situaţie mai complicată, Mama fiind în mod normal însărcinată cu această obligaţie familială. Spre surprinderea mea, Mama mi-a sărit în apărare: „Lasă în pace copila, nu vezi că ai îmbătat-o?”. Tata, nedumerit în primă fază, i-a dat în cele din urmă crezare. Şi aşa am scăpat atunci nebătută.

Ca doi adulţi cu capul pe umerii lor proprii, au luat hotărârea să încerce să mă culce. M-au aşezat binişor în pat. Păcat că tocmai zugrăviseră casa în anul acela. Peretele de lângă pat a fost compromis definitiv de conţinutul neplăcut al stomacului meu. După o asemenea ispravă, Mama şi Tata au luat hotărârea înţeleaptă să mă târască până la baie, ca să-mi liniştesc stomacul. Norocul lor a fost că baia e destul de aproape de dormitorul fost al copiilor (actualmente al meu), astfel încât restul de conţinut al stomacului meu, care nu ajunsese pe peretele de lângă pat, s-a înşirat pe rând: pe peretele vizavi de pat, pe parchetul dintre pat şi uşa camerei copiilor, pe mocheta din hol şi pe mozaicul din baie. Când într-un final glorios am ajuns la veceu, nu ştiu dacă mai aveam ceva de deşertat.

Cert este că, de atunci, părinţii mei au înţeles că nu trebuie să mă mai îmbete şi au avut grijă cu ceea ce îmi dădeau să beau. N-am mai avut acces decât la spuma din paharele lor de bere. Acum, vă mai mărturisesc un lucru: raţia zilnică a lui Tata de bere era măsurată de termosul de 3 litri pe care aveam sarcina să îl umplu în fiecare zi de la dozatorul de la Răzoare. E drept că berea de la dozator era fâsâită, dar cantitatea era destul de mare încât să îmi asigure doza de alcool zilnică (şi în plus mai şi trişam, că mai luam şi câte o mică înghiţitură de bere, pe lângă spuma aia).

One way, or another, I’m gonna find u, I’m gonna get ya, get ya, get ya, get ya, get ya …(Blondie)

Seven little girls, sitting in the back sit, kissing and hugging with Fred … (Got knows who is singing this shit – Pantera should know)

Astfel de melodii ne însoţeau în pelerinajul motorizat pe insula minonienilor. Pe care am străbătut-o de la un cap la altul, cu maşina ceea închiriată de la Herz. Străbătând munţii sterpi ai Cretei în căutarea plajelor pierdute de lume, ocazie cu care nu vezi alte creaturi decât localnici, capre, opoşi şi arareori oi.

Localnicii sunt greci (cretani, pardon) mustăcioşi (bărbaţii) şi îmbrăcaţi în negru (femeile, fără ca neapărat să fie babe). Mustăcioşii şad fără jenă ore în şir, probabil cât e zîua de lungă, pe scaune scoase în stradă şi se uită la spectacolul şoselei, cu mâinile încrucişate în pept, fără să schiţeze cel mai mic gest şi fără să articuleze vreun cuvânt. Băieţii (Janu şi Panteră) au găsit rapid o similitudine între atitudinea localnicilor şi atitudinea oilor în general. S-a lansat astfel filozofia oilor care ne-a urmărit în continuu timp de două săptămâni cretane şi chiar şi ulterior, după întoarcerea în ţara de baştină. Recunosc că este o filozofie de viaţă foarte sănătoasă.

Caprele sunt lăsate să pască în voie acei scaieţi pe care îi găsesc din plin pe culmile muntoase ale Cretei. Nu înţelegi niciodată cum îşi dau seama localnicii ale cui sunt acele capre. Şi nu înţelegi niciodată din ce se satură acele capre.

Opoşii sunt creaturile pe care le vedeam deseori lipite de astfalt cu maţele storcoşite de roţile vreunui autovehicul. Dar, de fiecare dată, spre surprinderea noastră, coada lor stufoasă nu rămânea şi ea lipită de asfalt, ci, dimpotrivă, se ridica obraznică fix perpendicular pe şosea. Întorcându-ne într-una din seri de la vreo plajă pierdută într-un colţ al insulei, am văzut doi ochi lucind la lumina farurilor şi ne-am dat seama astfel că opoşii pot fi întâlniţi şi vii pe şoselele Cretei, nu numai făcuţi afiş cu coadă pe asfalt. Oposul viu nu este însă deseori întâlnit şi suntem foarte mândri de descoperirea noastră.

Oile nu sunt neapărat specifice faunei cretane. Sunt, am putea spune, o raritate. Astfel, în momentul în care am dat peste o turmă de oi, hălăduind cu maşina impregnată de muzica lui Blondie pe culmile cretane, Panteră s-a simţit obligat, în calitatea sa de fotograf al grupului şi de adept înfocat al filozofiei oilor, să se scoboare din maşină şi să imortalizeze turma. A apucat să facă două fotografii superbelor oi. Timp în care, nu se ştie pentru ce motiv, lui Janu i-a murit motorul maşinii. Nimeni nu îşi dădea seama de consecinţele posibile ale acestui eveniment. Cert este că turma de oi a început la un moment dat să îl fugărească pe Panteră fotograful. Nu se ştie de ce. Panteră, urmărit îndeaproape de turma de oi şi un pic panicat, a început să fugă înapoi spre maşină. Eu şi cu Sughi ne uitam prin lunetă la Panteră fugărit de oi şi râdeam cu lacrimi în ochi. Nu ne dădeam însă seama că maşina curgea lin la vale, către prăpastie. În acelaşi timp, Janu încerca să înţeleagă ce se întâmplă cu maşina. Nu urmărea deloc prin oglinda retrovizoare regalul dat de Panteră şi oile sale. Lui Janu, aşa cum am zis, îi murise motorul. OK. Dar de ce nu mergea frâna? De ce nu putea controla volanul, era următoarea întrebare pe care şi-ar fi adresat-o … Erau serpentine ca pe Transfăgărăşan. Ce se întâmpla? Într-un moment de luciditate maximă, Janu îşi dă seama că, motorul fiind mort, asta ar putea avea legătură cu funcţionatul frânei de picior şi al volanului. Nu s-ar fi gândit în schimb nici un moment să tragă frâna de mână pentru a evita eventualul dezastru! În tot acest răstimp, maşina se scurgea la vale spre prăpastie, dar … Janu a reuşit în cele din urmă să dea drumul la motor şi … Evrika … a putut să frâneze! Astfel, a putut şi Panteră să se urce în maşină şi să scape de atacul oilor! Gata, suntem cu toţii în siguranţă!

Set in London in 1904, the film follows J.M. Barrie’s creative journey to bring Peter Pan to life, from his first inspiration for the story up until the play’s premiere at the Duke of York’s Theatre – a night that will change not only Barrie’s own life, but the lives of everyone close to him. David Magee’s screenplay is based on the play „The Man Who Was Peter Pan”, written by Allen Knee (descriere de pe copia piratată mafiotic de rit rusesc a DVD-ului).

Nu ştiu dacă am apreciat povestea „Peter Pan şi Wendy”, mică fiind, atât de mult cât am apreciat filmul „Finding Neverland”, adultă fiind. Filmul m-a făcut, între altele, să recitesc acea carte de câteva ori. Şi să plâng de câteva ori (şi de tristeţe şi, mai ales, de bucurie). Şi să bat pe toată lumea la cap să vadă acest film. După ce în prealabil trebuia să citească/recitească povestea. Recunosc, am devenit cu adevărat agasantă. Dar vreau să spun tututor că Peter Pan nu este nici personajul copil Peter, nici autorul adult Barrie, cum tinde filmul să ne facă să credem. Peter Pan sunt/suntem toţi la un loc şi numai împreună şi niciodată luaţi separat, şi toate momentele de bucurie pe care reuşesc/reuşim să şi/ni le creeze/creăm din NIMIC.

Unlock your imagination! And find Neverland! Tinklebell is on stand-by to help us! Just clap your hands! And just pretend!

Pentru cei mai mulţi dintre noi, Nina este probabil o tanti care vine să ne facă ceva curat prin casă.

Pentru Gruia, însă, Nina este LUMINA. Iar pentru ca Nina lui Gruia să se transforme în CULORILE lui Gruia, mai este nevoie de ajutorul încă a câtorva prieteni.

Sper ca voi să fiţi aceia! Distanţa financiară care trebuie parcursă pe drumul culorii este prea mică pentru miza în joc …

Accesaţi cu încredere site-ul http://www.gruiasfightforsight.com/povestea-lui-gruia

(nedatată – se pare vara anului de graţie 1995)

Hi!

În final ajung să-ţi scriu! Am, parcă, atâtea să-ţi spun că nu-mi ajung foile astea din faţă! Să începem cu începutul, cu chiar preziua plecării tale ..

Ştii că ne-am întâlnit să-mi dai caseata aia şi eu trebuia să-mi iau săndăluţele alea de 49.500. Ei bine, când m-am dus acolo pe Ion Câmpineanu, nu le mai aveau. Fac crize de isterie pe-acolo, le pun p-alea să caute în magazie, ioc! Mă mai duc prin oraş (adică pe-acolo pe la Romană) şi nu am văzut nimic interesant decât nişte bocăncei de sfoară până deasupra gleznei la 41.500. Dar m-am gândit: să umblu toată vara în bocanci … În fine, am dat cu banul, să-i iau, să nu-i iau, şi a căzut să nu-i iau, deci m-am cărat acasă cu mâinile goale. Asta era deci marţi, am impresia. Miercuri n-am prea făcut nimic, joi trebuia să mă întâlnesc cu vără-miu să merg să-mi caut sandale prin Unirii şi Silviu intră în spital (a făcut o criză de rinichi ori stuff …). Am zis: Gosh, în ritmul ăsta nu mai ajung să-mi iau pantofiori sau săndăluţe … Pân’ la urmă, vineri îl iau pe Bijboacă de-o toartă şi i-am zis: „Hai!”. Şi-a venit cu mine şi într-un final mi-am luat nişte pantofiori de lângă magazinul lui Stănescu, cu 43.500, aşa cam de sfoară, cu toc înalt de vreo 5-6-7 cm, bej, simpatici.

Sâmbătă nu mai ştiu ce-am mai făcut, iar duminică m-am cărat la mare cu maică-mea şi cu Bijboc. La Techirghiol n-aveam prea multe de făcut, ne-am cam plictisit, m-a spart Bijboc la biliard, am făcut plajă, baie, am fost şi la ghiol şi ne-am dat cu nămol pe corpul gol şi ne-am făcut şi poze. Mă rog, joi ne-am întors în Bucureşti că vineri se dădea o petrecere în bloc de terminarea bacului. Petrecerea s-a ţinut pân’ la urmă sâmbătă şi eu trebuia să plec duminică înapoi la mare.

À propos, frati-miu şi-a luat bacul cu 8,612 (rom. oral 7,50, rom. scris 7,62, mate 8,14, sport 10, engl. 9,70). Oricum, le-a dat un bac nasol, cel puţin la română scris sau la mate … La rom: paralelă între drama cunoaşterii în lirica lui Blaga şi a lui Voiculescu şi „Tinereţe fără bătrâneţe” al doilea subiect. Mi se pare destul de complicat şi toţi au spus aşa.

Deci să ne întoarcem la povestirea mea. Joi când ajung acasă, îl găsesc pe frati-miu (care fusese şi el la mare cu cocalarii din bloc, dar în Costineşti, cu maşina unuia dintre ei) aşa, deci, îl găsesc cu o durere mare în partea dreaptă (ori în zona apendicelui, ori a ficatului sau a rinichiului). La 12 noaptea zic: „Frate, hai la Budimex că-mi mori naibii în casă!” (maică-mea rămăsese la mare). În fine, mergem, doctorul spune că: „Bre! N-am ce-ţi face, îţi dau calmante de dureri şi dacă nu-ţi trece, mâine – vineri – până-n ora 5 (17) vino să-ţi fac analize!”. A doua zi, frati-miu zice că ce să se ducă el la spital, că poate-i trece, că vrăjeli … Eu cred că îi era şi puţină frică. Dar durerea nu-i trecea … Sâmbătă îmi pun ceasul, zic să mă scol dimineaţă să merg cu el la spital. Mă scol eu, îl scol, mergem la spital, doctorul spune: „N-am ce-ţi face, cumetre, vino luni să-ţi fac analizele!”.

Şi, mă rog, între timp vine maică-mea, eu seara mă duc la bairam (pe frati-miu maică-mea nu l-a lăsat toată noaptea că era bolnav). Acolo am fost DJ, mi-am pus 90% din timp numai ce-am vrut, am dansat toată noaptea, m-am simţit bestial … Mă rog, am întâlnit un gagiu: ≈ 1,85, slăbuţ aşa, creţ şaten, cu ochi albaştri, 24 de ani (dar nu-i dai mai mult de 19), cu o faţă aşa de dulce, de copil. Mi-a cerut numărul de telefon şi i-am spus că nu i-l dau, că să mi-l dea el că o să-l caut eu. În fine, mi l-a dat şi duminică, când m-am trezit, pe la 12, l-am sunat să ne întâlnim pe la 3 (15:00). Mă rog, am stat cu el cap-cap, am fost în Tineretului, ne-a prins o ploaie torenţială, ne-a udat fleaşcă. Pe urmă a ieşit un soare demenţial şi ne-am uscat. În fine, seara m-am dus şi am dormit la Saşa.

Luni m-am dus şi-am împărţit pliante pt. vără-miu, patronul, care deţine o agenţie imobiliară şi care a zis că dacă împart 10.000 de pliante (cu reclamă) îmi dă bani să mai merg o dată la mare. L-am întrebat: „Vere, cât îmi dai?” şi s-a eschivat, a spus că-mi dă mai mult decât merită, faze. Mă enervează, că am fost luni şi marţi şi mi-a dat nişte străzi cu vile, cu case, unde sunt câini, se iau ăştia de mine + soare + oboseală … Mă rog, luni am fost cu Saşa şi am împărţit şi a mers mai uşor. Şi îmi dăduse 3 străzi exact din jurul casei lui Mihai Manolescu. Of course că am trecut pe la el pe la 3, era bunică-sa acasă, o bunică bestială, care mi-a spus să scriu pe un caiet ce mesaj am, ca să nu uite … Bine, am descoperit că profa lui Saşa de engleză (ştii, prietena ăluia de la Sarmalele Reci) stă „deasupra” lui Mihai.

Terminăm eu şi Saşa de împărţit pliante şi îi dăm telefon lui Suflete să vină cu bani să bem ceva … Suflete a venit cu 5.000 şi eu mi-am luat o bere, ei doi au luat un vin. Când ne înveselisem şi noi mai bine … terminăm băutura.

Mergem la Alex S. să-i cerem bani, cică nu avea, apoi la Dana V., iar nu avea. Şi ne rămăsese o singură soluţie … Mihai M. Mergem noi la el, deja se făcuse 7 seara şi oricum el trebuia să se întâlnească cu Cipac în Romană şi ne-am dus şi noi cu el. Ne-a dat vreo 10.000. Am băut ceva bere (încă vreo 3 de căciulă). Mă rog, era aşa mişto şi m-am dus să dorm la Mihai. Ştii, nu dădusem pe-acasă de vreo 24 de ore, nici nu dădusem vreun tel. La 10 o sun eu pe maică-mea că nu aveam chef să vin acasă; băi, mă roagă maică-mea să vin, că mă aşteaptă la metrou, că vrăjeli! Eu eram ameţită şi i-am spus că nu aveam chef să vin acasă şi orice ar fi zis eu nu m-aş fi dus că mi-e lene, că sunt obosită. Şi nu m-am dus.

Ştii că Mihai pleacă marţi în America. Mă rog, deci dimineaţă am împărţit din nou pliante, am mai trecut pe la Mihai să-i duc banii şi a rămas că facem un bridge night vineri. Deci cam asta am făcut până acum.

A, am uitat să-i spun că Saşa s-a tuns la chelie (s-ar putea să ştii că s-a tuns acum o lună). Eu nu îl văzusem până atunci când am dormit la el, dar oricum îi stă bestial … Când m-am dus cu el la Mihai şi nu era acasă ştii că a răspuns bunică-sa. Bunică-sa i-a spus lui Mihai că l-au căutat o fată drăguţă cu un băiat urâââât!!! Bestială fază …

În fine, m-am plictisit enorm să scriu, sunt aici de vreo oră (aici la birou), scriindu-ţi, deci e vremea să închei; mâine o pun la poştă (scrisoarea) şi, nu mai ştiu când, o să ajungă la tine. Anyway, azi este marţi, nu ştiu ce dată, ora ≈ 9 seara in case you didn’t notice. OK, acum te las, pa-pa!

Sis

Nu ştiu cum se face că ajung din nou duminică noaptea în compania paharului de gin tonic, după reţeta deja ştiută – sticla de Beefeater din cămară, sticla de apă tonică din frigider, dar, de data aceasta, am lămâie verde (ceea ce dă un cu totul alt gust ginului tonic), că am fost la OK supermarket şi am făcut niscaiva cumpărături săptămâna asta; în rest, acelaşi pahar şi aceeaşi storcoşeală cu linguriţa cu coadă lungă de cafea la ibric.

Mi-a fost evident lene toată ziua să scriu, am zăcut ca o oaie în pat, dar în cele din urmă a trebuit să mă scobor din el pentru a merge la concertul Placebo de la Arenele Romane. Şi cred că nu m-aş fi învrednicit nici la asta, dacă nu era ziua de naştere a Sisuţei astăzi şi nu îi făcusem cadou acel bilet … nu aveam cum s-o las cu ochii în soare tocmai de ziua ei!

Iar acum, după concert, cu bateriile încărcate, că doar e abia 00:20, mă apuc de scris. Pentru că vreau să vă povestesc cum m-a călcat pe mine maşina.

Era în anul 1992, la începutul lunii octombrie. Tocmai intrasem în clasa a IX-a la Liceul de Informatică. Şcoala începuse de vreo 3 săptămâni. Timp în care reuşisem să îmi cunosc cât de cât colegii. Cel mai tare dintre toate noile personaje din viaţa mea era Dirigu, Marcel Homorodeanu pe numele său, care cică ne era şi profesor de informatică. El ne-a fost mai mult profesor de viaţă, aş spune, decât de informatică. Una dintre primele lecţii de viaţă pe care ni le-a predat, fără glumă, a fost să fim atenţi cum traversăm strada.

Zis şi făcut. Veneam în fiecare zi la liceu, din Berceni, cu metroul până la Piaţa Victoriei. De acolo, o luam perpedes către liceu, către Strada Ion Mincu. Traversam Kisseleff-ul, care pe atunci avea două sensuri de circulaţie, pe la trecerea de pietoni din dreptul şcolii generale nr. 100 (?). Urmam cu stricteţe indicaţiile lui Dirigu.

În acea zi, eram mai mulţi colegi care veniserăm cu acelaşi metrou şi deci ne îndreptam împreună spre liceu. Dăm să traversăm pe trecere, în faţa mea era Sasha cu o altă colegă. Urmam eu. În spate mai erau şi alţii. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar m-am trezit auzind voci multe şi foarte îndepărtate spunând ceva de genul „Cum o transportăm la spital?”. Mijesc ochii şi văd în jurul meu un mare cerc de oameni zgâindu-se toţi la mine. De unde or fi apărut toţi ăia dintr-o dată, nu ştiu – habar n-am. Era ca în filme.

„Pot să merg singură”, zic eu de jos din mijlocul lor. Zgomote de mirare. Mă ridic şi mă deplasez şontăcăind către o maşină roşie care aştepta deja în mijlocul bulevardului să mă transporte la spital. Nu ştiu cine era domnul şofer al acelei maşini. M-a dus la Urgenţă. Acolo m-a debarasat în grija personalului spitalului şi şi-a văzut de drum.

M-au pus întâi într-un salon cu vreo 5 paturi. Vecinul de pat de vizavi era un copilaş de aproximativ 5 ani cu din-aia albă la gât. Alături de el era mama lui şi un cadru medical. Copilaşul era interogat şi, cu inocenţa lui, răspundea la întrebările ce i se adresau. „Mama nu m-a lăsat să ies afară”, zice el şmiorcăindu-şi nasul, „şi toţi copiii erau afară şi se jucau … şi atunci io … atunci io … m-am dus pe balcon … şi … am coborât pe vânt pentru că am vrut şi io … şi io … să mă joc cu ei”. Cred că locuia la un etaj inferior, din moment ce scăpase doar cu d-aia albă la gât.

Nu mai ţiu minte dacă mi-au făcut ceva la Urgenţă. Au luat hotărârea însă că trebuie să fiu internată la Grigore Alexandrescu. Între timp, la Urgenţă ajunsese şi grijuliul meu frate, însoţit de Velicu şi Spătaru, doi colegi ai lui care găsiseră cel mai plauzibil şi justificabil motiv să chiulească alături de el.

Ne-am urcat cu toţii (io, Janu, Velicu şi Spătaru) în salvare şi ne-am dus la Grigore Alexandrescu. Acolo mi-au pus piciorul stâng în ghips de la gleznă până la fund şi au zis că trebuie să rămân sub observaţie o zi. Fiind vineri, iar sâmbăta nefăcându-se externări (de ce oare?!), asta însemna că în cel mai bun caz mă eliberau luni.

Cei trei vizitatori ai mei au plecat. Velicu şi Spătaru probabil că s-au dus înapoi la ore. Frati-miu, întrucât, evident, el nu ştia niciodată numărul Mamei de telefon de la serviciu, ia hotărârea să se ducă acasă să-i lase un bilet în legătură cu ce se întâmplase.

Între timp, a ajuns la mine la spital directoarea adjunctă a liceului, Dna. Cherciu, care era o femeie de treabă, doar că ne dădea note între 3 şi 6 la bazele informaticii. I s-a expus situaţia şi a plecat un pic mai liniştită. Dup-aia a venit Dirigu. Eu am început să-i explic impacientată şi cu un sentiment puternic de culpă că îi ascultasem întocmai indicaţiile referitoare la traversatul străzii, dar că m-a călcat maşina pe trecerea de pietoni. Dirigu nu ştia cum să mă mai liniştească. El, săracul, trecuse prin momente destul de grele în momentul în care, intrând în liceu, portăriţa îi explicase succint: „A călcat-o pe o fată de la dvs. din clasă maşina, una Dana”. Dirigu, până a urcat cele două etaje să afle ce şi cum de la colegii mei, îşi imaginase toate scenariile posibile de creieri zdrobiţi de caldarâm şi cu care dintre Dane, Dana Macarie sau Dana Voinea?!

De cealaltă parte, frati-miu a ajuns acasă şi i-a lăsat bilet maică-mii. Îmi pare rău că acel bilet nu s-a păstrat de-a lungul vremii. El suna cam aşa: „Dragă mamă, nu te îngrijora, Dana a avut un mic accident, iar doctorii, pentru siguranţă, au zis să o ţină în spital o zi. E la Grigore Alexandrescu”. Bine că nu eram deja la Morgă!

Norocul Mamei, în sensul de a nu face infarct instantaneu, a fost că Dirigu suna non-stop la telefonul de acasă. Aşa că Mama întâi a vorbit cu Dirigu, care mă văzuse şi ştia că sunt oarecum OK, şi apoi a apucat să citească biletul lui frati-miu. S-a înfiinţat şi ea imediat la spital. Mă rog. Toate bune, în sensul că îmi puseseră piciorul în ghips că maşina mă lovise exact pe cartilagiul de creştere, care arăta un pic crestat în radiografie, şi riscam, dacă nu îmi puneau piciorul în ghips, să am un picior mai lung decât celălalt.

Peste weekend, am rămas singură în salonul de 14 paturi în care mă instalaseră. Am citit Viaţa lui Mihai Eminescu. N-a fost atât de rău. Mama a venit să mă vadă. A început să îmi povestească cum o călcase pe ea maşina când era studentă. Respectiv, iarnă fiind, colegii băieţi alergau fetele să le frece cu zăpadă. Mama fugea cât o ţineau picioarele şi, în speranţa de a scăpa de tratamentul aplicat de băieţi, a sărit peste maldărul de zăpadă de pe marginea drumului direct pe capota unui Trabant. I-a rămas semn pe picior până în zilele noastre.

Ei, fix când râdeam cu lacrimi la auzul acestei năstruşnicii, se aude un ciocănit firav în uşa salonului. Apare un cap bărbos timid în crăpătura uşii. Se prezintă timorat şi un pic nedumerit: era şoferul care pricinuise accidentul. Cascador de meserie, avea carnetul de o lună, şi încurcase frâna cu acceleraţia sau invers. A intrat în maşina care se oprise la trecere să ne aştepte să traversăm, maşină care apoi a intrat în mine. Ăsta îmi fusese norocul, că nu m-a spulberat direct şi am avut ca tampon maşina deja oprită. Ulterior, Sasha mi-a povestit că el auzise claxoane, zgomote, etc. şi apucase să se refugieze înapoi pe trotoar. Eu nu auzisem nimic şi m-a prins.

Cascadorul mi-a adus o pungă de dulciuri, suc, etc. Omul era foarte speriat că se interesase la spital şi ăia i-au dat informaţii legate de o altă pacientă. Astfel, el credea că am bazinul deplasat şi multe alte nenorociri din-astea. D-asta era nedumerit când a intrat în salon şi ne-a văzut râzând cu lacrimi.

A trecut şi weekendul şi m-au externat. A trebuit să ţin ghipsul vreo 3 săptămâni. Era destul de greu să merg la şcoală cu piciorul ghipsat de sus până jos. Mai ales cu metroul, când trebuia să urc şi să cobor scările alea infernal de lungi. Nesimţitul (pe atunci) de frati-miu nu se obosea să mergem împreună la liceu. Noroc cu Bijboc, care, răbdator din fire, mă însoţea. Îmi plăcea reacţia babelor din metrou care, atunci când, cu chiu cu vai, mai găseam şi eu un loc să-mi odihnesc ciolanele, se uitau cu dispreţ la mine şi chiar îmi reproşau de ce nu le cedez locul. Aveam nişte pantaloni largi de trening care îmi acopereau ghipsul integral.

Eram mici şi nu jucam în faţa blocului. Janu, pe nume Bogdan de fel, pe atunci se numea Cartof. Nu se ştie de ce. Aveam să zic io vreo 3 anişori io şi vreo 5 el. Iulică, care era cam cu vreo 7-8 ani mai mare decât noi, era tartorul tuturor şi ne-a botezat pe toţi.

Era pe atunci filmul acela cu Jean Cristoph Craft, sau cam aşa ceva. Eu neştiind să scriu atunci, nu pot să am habar cum naiba se scria acel nume. De citit se citea Jean Cristof Craft.

Evident, că el, fiind denumit Cartof, s-a făcut o corelaţie imediată între Cristof Craft şi Cartof. Şi s-a renunţat la numele de Cartof şi Janu a devenit Jean. Pentru mine, el este Janu, nume deopotrivă de alint (doar e frăţiorul meu mai mare) şi care evită asemănarea izbitoare cu unii numiţi Jean de la Craiova & Co.

Această poreclă a lui a dăuinit peste ani, în pofida faptului că i s-au vehiculat şi tot felul de alte porecle: Spirache (nu se ştie de ce), Spume şi Şprei (că se agita pe terenul de fotbal), Paganel (pentru că învăţa tot la şcoală).

În facultate a devenit simplu: Macarie. Era însă nedespărţit de Mocu, şi lumea îi confunda. Astfel încât Janu putea fi uneori strigat Mocu şi trebuia să răspundă la apel.

Janu a intervenit atent :
ROLLAND, Romain
Jean-Christophe
Comprising: Jean-Christophe (four volumes: L’Aube; Le Matin; L’Adolescent; and La Révolte); Jean-Christophe ŕ Paris (three volumes: La Foire sur la place; Antoinette; and Dans la maison); and La Fin du voyage (three volumes: Les Amies; Le Buisson; and La Nouvelle journée). Paris Librairie Paul Ollendorff 1906 ROLLAND, Romain. Jean-Christophe. Paris: Librairie Paul Ollendorff, [n.d., 1906-1912].Ten small octavo volumes. Comprising: Jean-Christophe (four volumes: L’Aube; Le Matin; L’Adolescent; and La Révolte); Jean-Christophe ŕ Paris (three volumes: La Foire sur la place; Antoinette; and Dans la maison); and La Fin du voyage (three volumes: Les Amies; Le Buisson; and La Nouvelle journée). Three-quarter blue morocco gilt over marbled boards. Spines decoratively tooled and lettered in compartments, top edge gilt, others uncut, marbled endpapers. A fine set.A roman-fleuve, or series of novels, by French novelist, dramatist, and essayist Romain Rolland (1866-1944) which was first published in Les Cahiers de la Quinzaine from 1904 to 1912. The hero, Jean Christophe Kraft, is a German-born musician who travels through France and Germany, observing and criticizing contemporary civilization. A satire on modern society, the massive work is also a sensitive analysis of the artist’s isolated position in his world. Rolland, speaking through his musician hero, proposes that the purpose of art is to express moral truth and thus to combat the disintegration of values (Benét’s Reader’s Encyclopedia)

Adamclisi este adevăratul loc de naştere al Mamei. Şi nu Techirghiol, aşa cum apare în certificatul ei de naştere. Bunicii ei din partea lui Tataie s-au refugiat aici de la Caliacra, după cedarea Cadrilaterului, lăsând în spate agoniseala de o viaţă.

Au reînceput a doua viaţă pe meleagurile dobrogene. Aici Tataie a întâlnit-o pe mama Mamei, Olimpia. Din păcate, Olimpia a murit la scurt timp după naşterea Mamei, iar Mama a continuat să fie crescută de bunicii ei, cei refugiaţi din Cadrilater, care, spre deosebire de familia Olimpiei, cică erau mai cu stare. Dar orice „avuţie” reuşiseră să agonisească în Adamclisi, au lăsat-o în urmă la venirea comuniştilor.

Au început a treia viaţă la Techirghiol, unde s-au refugiat la începutul anilor ’50, împreună cu Mama. Aici au reuşit să cumpere acel loc de casă (cu via aferentă) pomenit de Tataie şi să îşi întemeieze noul cămin.

Mama îşi petrecea parte din vacanţe la Adamclisi alături de rudele din partea mamei ei. În special, alături de mătuşa ei Tanti Aurica şi de verişoara ei Victoriţa.

După ce Mama a primit repartiţie în Bucureşti, vizitele la Adamclisi s-au rărit. Treceam pe acolo în drum spre şi dinspre mare şi, eventual, petreceam câte o noapte acolo. Treceam Dunărea cu bacul, ceea ce era întotdeauna o atracţie pentru noi, copii. Mai puţin atunci când, în aşteptarea bacului, Janu a reuşit să calce fix într-un cuib de viespi – asta am aflat noi după ce am auzit urletele lui şi după ce s-a întors din cursa de kilometri high speed urmărit de toate viespile pe care le deranjase cu intruziunea lui.

Tanti Aurica şi Victoriţa erau întotdeauna la înălţime. Ca şi cel de-al doilea soţ al Victoriţei, Ion. Om gospodar, venit din Ardeal în anii ’70 pentru a lucra la cariera de piatră din aproprierea comunei. Mama încerca să lanseze discuţii inteligibile cu Ion şi îl întreba an de an: „Şi …, cum v-aţi acomodat în Dobrogea?”. Răspunsul venea pe măsură: „Vă daţi seama …, m-am obişnuit …, din anul omienouăsuteşaptezecişi … (nu mai ştiu cât)!”. Ion a devenit în cele din urmă chiar primar al comunei. Cred că într-adevăr se acomodase în Dobrogea.

De cealaltă parte, Tanti Aurica ne întreba ce mai face Mamaie. Mă tot întrebam de unde şi până unde o cunoaşte. Am aflat în cele din urmă: Tanti Aurica şi Victoriţa veniseră la Bucureşti cu ocazia botezului meu (deci în 1978). Pentru acest motiv, Tanti Aurica era tot timpul deosebit de interesată de starea ei de sănătate, etc.

Victoriţa lucra la poştă. Tanti Aurica lucra la muzeul Tropaeum Traiani care conţine duplicate ale plăcilor Columnei lui Traian, muzeu pe care îl vizitam de fiecare dată fără să plătim bilet. Am aflat de curând că numele de Adamclisi nu este un nume latin, ci turcesc, semnificând biserica lui Adam, a primului om. Turcii credeau că vestigiile romane reprezintă urme ale unei biserici creştine străvechi.

La un moment dat, ne anunţă Victoriţa că vine la Bucureşti. Echipa de desant era compusă din Victoriţa şi Emi (băiatul ei din prima căsătorie), care urmau să stea la noi, şi soţia lui Emi împreună cu una dintre fetiţele lor, cu o problemă de sănătate, care urmau să se interneze în spital.

Zis şi făcut. Se instalează frumos la noi Victoriţa şi Emi. Noi ne duceam în fiecare zi la serviciu, ei la spital. Nu erau deloc ca oltenii lui Sorin Stoica. Victoriţa trebăluia tot timpul prin casă. Emi, bărbat gospodar şi el, agricultor priceput, braconier ocazional şi cine-ştie ce alte calităţi o mai fi având, se plictisea înfiorător la bloc. De n-a reparat la Dacia aia roşie a noastră, mai abitir decât Dl. Cristian! Oricum, a reparat tot ce se putea mult înainte de a pleca înapoi la Adamclisi. Am aflat mai târziu că a devenit şi el primar al comunei Adamclisi.

M-au sunat într-o zi la birou: „Îi este rău Mamei!”, îmi spun în cor Doamna Constantinescu şi Victoriţa. Le întreb, evident, dacă au chemat salvarea. Răspunsul prompt din partea Doamnei Constantinescu a fost că au chemat salvarea publică de vreo câteva ore, dar nu a venit încă. Doamna Constantinescu era clar că preluase conducerea operaţiunii, pentru că Victoriţa, venită de la ţară, nu avea cum să se descurce aşa de bine. „Şi de ce nu aţi chemat salvarea Puls sau alta privată?”, întreb eu nedumerită. „Pentru că e scumpă”, îmi explică Doamna Constantinescu. Bun, mă urc instantaneu în taxi (fără să mă mai învoiesc de la Madam Brînzan – vă daţi seama?), sun de pe drum şi comand toate salvările de la care putusem să aflu numerele de telefon. Ajung acasă, Mama bolnăvioară, trecuse de criza urâtă pe care o făcuse din cauza unei oscilaţii a tensiunii, şi zâmbea încurcată de sub plapumă. Făcuse un tămbălău destul de mare. A venit şi salvarea în cele din urmă. Le-am anulat apoi pe celelalte.