Sunt adepta alternanţei la putere. N-a fost să fie în decembrie 2009, şi datorită mie, recunosc cinstit

Dar, în altă ordine de idei, pornind de la acelaşi principiu … alternez ideile pe blog cu acest post: după luna a noua, urmează coşmarul primei luni. A doua lună va avea plăcerile şi ne-plăcerile ei. Ş.a.m.d. Ajungem apoi la ani, la decenii, …

.

.

.

.

Cât e mult? Ce e puţin? Ce e mult? Cât e puţin?

27 de ani sunt mulţi sau puţini?

N-aş vrea să vă întristez. Mai bine doar trimiteţi un SMS la 879 până la finalul lunii şi nu mai citiţi site-ul Cristinei.

Dacă a venit, noi de ce nu suntem pe munte? Domnia Voastră o fi, nu ştim noi plebea cu ce vă ocupaţi sfârşiturile de săptămână, ca, de altfel, şi zilele săptămânii ele însele … dar de ce nu suntem împreună … pe munte?

Dacă nu a venit, rugăm notaţi ideea postului şi strecuraţi în agenda Domniei Voastre, altminteri, recunoaştem, foarte încărcată, un traseu de 2-3 zile pe la cabane prin Bucegi. Lăsăm la aprecierea Înălţimii Voastre unde, de unde şi pe unde, când, de când şi până când (variante posibile şi plauzibile fiind vineri – duminică sau sâmbătă – luni), doar zăpadă mare să nu fie, că îmi îngheaţă mâinile şi picioarele.

Şi toate astea şi pentru că mai vorbeam cu unul-altul, aşa, la ceas de seară, după ceva Ursus, mângâieli timide pe creştet, unde se află, normal, podoaba capilară. La ce aş fi putut să mă gândesc în astfel de momente, ziceţi şi voi?

…

….

….

Nu aţi ghicit!

În primul rând, la Janu, care, e drept, se regăseşte adesea în primul meu gând.

În cazul de faţă, la faptul că, atunci când ne-am căptuşit amândoi cu păduchi din tabăra de la Cheia din clasa lui a doua şi a mea prima, săracu Janu a îndurat tratament inegal cu al meu. Adicătelea: dat cu gaz în cap (asta era la comun, împărţit frăţeşte) dar, cum părul lui era negru-albăstrui, gazul strălucea în mod senzaţional în soarele de vară de pe Cricovul-Dulce, pe când al meu, blond-tern, îşi pierdea nuanţa „gazoasă” la lumina naturală. Totuşi, Mama a avut milă de plodul ei, şi aşa se făcu că Janu nu a fost tuns la chelie, ceea ce era la modă în vremurile celea în caz de păduchi. Cert este că, deşi beneficiam amândoi de miraculoasele efecte ale gazului, pe mine nu m-a întrebat nimeni dintre copiii din faţa blocului dacă iar am ieşit afară proaspăt spălată pe cap.

În schimb, nerasă în cap nici eu, ci tunsă „castron”, am petrecut multe ore cu capul în poală la Mama, care aduna zi de zi, lindine cu lindine de pe fiecare fir de păr cu care mă înzestrase (e adevărat, nu că ar fi fost multe nici atunci!).

Ceea ce a umbrit total aşa-zisa ruşine de a te fi descoperit cu păduchi la controlul medical ce se efectua la începutul fiecărui an şcolar.

How does it feel
How does it feel
To be on your own
With no direction home
Like a complete unknown
Like a rolling stone

Let there be light … and there was light
Let there be sound … and there was sound
Let there be drums … and there was drums
Let there be guitar … and there was guitar
Let there be rock

Home, home again
I like to be there when I can
When I come home cold and tired
It’s good to warm my bones besides the fire
Far away across the field
The tolling of the iron bell
Calls the faithful to their knees
To hear the softly spoken magic spell

Beyond the door
There is peace I’m sure
And I know
There’ll be no more …
Tears in heaven
Time, all the long red lines
That take control
Of all the smokelike streams
That flow into your dreams
That big blue open sea
That can’t be crossed
That can’t be climbed
Just born between

Oh the two white lines
Distant gods and faded signs
Of all those blinking lites
You had to pick the one tonite

Is it any wonder?
When you hold it back,
When you keep it under,
When you lost the luck,
Is it any wonder how it’s done?

Holes, dug by little moles
Angry jealous spies
Got telephones for eyes
Come to you as friends
All those endless ends
That can’t be tied
Oh they make me laugh
And always make me cry
’til they drop like flies
And sink like polished stones
Of all the stones I throw
How does that old song go
How does that old song go

All is filed.
All is saved.
Not anything, can ever get erased.
It’s coming round again, another strange parade
Just repeat to fade.
In my mind the DJ keeps playing so many times;
The faces i’m betraying:
Repeats to fade,
Repeats to fade.
It’s coming round again, another strange parade
that just repeats to fade.

Bands, those funny little plans, that never work quite right

In this friendly, friendly world, with each night full of dreams, why should any heart be afraid?

Spre deosebire de mine, Irina măcar are idei, deşi la materializatul lor într-o afacere concretă pe cont propriu stăm cam la fel. Ziceţi şi voi: să iei Băile Griviţa în concesiune şi să faci, transpunând pe un alt plan, ce au reuşit băieţii de la City Grill să facă din Caru cu Bere. Ar fi ceva, nu? Poate cu această ocazie ne fură cineva ideea şi beneficiem şi noi de ea, măcar ca cliente …

A doua idee a rezultat din vizita la www.maroccospa.ro descoperit întâmplător pe Internet într-o sâmbătă.

Salonul, situat într-un duplex de bloc comunist, respectă la interior pe cât posibil cerinţele ambientale şi de decoraţie ale unui spa cu specific marocan.

De cum am intrat, am dat cu nasul (la propriu!) de aromele cunoscute în hammam-ul marocan pe care îl frecventez la Paris. Mi s-a întins zâmbetul pe faţă .

Simţurile mele au fost atrase apoi de lămpile cu arabescuri de pe pereţi şi tablourile specifice. Bine.

Apoi, ritualul a continuat în termeni obişnuiţi: ceaiul marocan. Bun, bun! Aş menţiona că la Paris, ceaiul este acompaniat de mandarine extraordinar de bune şi „baclavalele” marocane. Se poate îmbunătăţi meniul şi la spa-ul românesc, cred …

Am intrat apoi la ritualul propriu-zis de masaj. Alesesem masajul marocan cu ulei de argan.

Condiţiile de igienă de nereproşat. Deci, nicio problemă aici. Mica surpriză (plăcută) a fost că masajul a fost precedat de un gommage cu săpun negru. Asta nu se poate descrie, trebuie să vezi ce e, dar mie mi-a adus în mod evident aminte de ritualul de hammam. Bun, bun, încă o dată. Apoi, masajul de relaxare cu uleiul de argan încălzit. Şi el bun, bun.

Preţurile afişate sunt în medie de două ori mai mici decât la saloanele de masaj normal. Numai că aici beneficiezi totuşi de un alt tratament decât un simplu masaj, fie el de relaxare, anticelulitic sau altele asemenea.

Aşa că, încercaţi cu încredere!

Iar patroanei salonului marocan, de altfel, singurul pe care l-am găsit de acest gen pe Internet, îi pot spune că sunt gata să investesc ceva bănuţi în afacerea ei dacă este de acord să extindem salonul pentru a face şi un hammam propriu-zis. La Băile Griviţa sau în altă parte.

Primul gând care îţi trece prin cap este că ar trebui să fii mare biolog, botanolog sau aşa ceva pentru a putea obţine autorizaţia. Dar, dacă eşti destul de tra-la-la, încerci!

Şi te duci la sediul central al Academiei. Acolo faci o cerere de autorizare a accesului în rezervaţie. Ţi se explică cum nu este permisă decât „traversarea” rezervaţiei, şi asta doar o dată (respectiv în decursul unei zile), şi nu preumblarea în toate sensurile şi în toate direcţiile prin rezervaţia.

Ţi se cere apoi să numeşti un lider de grup care să îşi asume responsabilitatea pentru eventualele „iresponsabilităţi” ale prietenilor. Profesia pe care o exercit şi curiozitatea rezultatului demersului m-au făcut să mă autodesemnez liderul grupului.

Se continuă apoi cu listarea tuturor persoanelor care vor traversa autorizaţia sub responsabilitatea mea, precum şi a profesiilor şi meseriilor lor. La unii a fost uşor: frate-meu – manager IT (respectabil!), cumnată-mea – judecătoare (ce profesie poate fi mai onorabilă decât asta!), la alţii, în schimb, un pic mai greu: pe unul l-am trecut ca fiind inspector de protecţia muncii (mi s-a părut lăudabilă şi sigură o astfel de caracterizare), pe altul copywriter (doar pentru că denumirea în limba engleză suna într-un anume fel) ş.a.m.d.

Au mai fost nevoie de câteva telefoane date unui academician profesor pe la Universitatea din Cluj (la indicaţiile celor de la ghişeul Academiei), ca să primesc prin fax faimoasa autorizaţie.

Autorizaţia descria laconic concluziile de mai sus: cum că subsemnata era lider reponsabil pentru turma de oameni ai muncii enumeraţi în cuprinsul ei, care, cu toţii, aveam dreptul de a străbate rezervaţia.

Cu permisul la buzunarul gecii, am purces la drum. Ne-am cazat la o pensiune în nord-vestul masivului, undeva între Gura Zlata şi Popasul Dumbrăviţa.

Din locul ales de cazare, traseul pentru „traversarea” rezervaţiei Gemenele pleacă de la Gura Zlata. Am ocolit vârful Radeşul Mare unde ne-a întâmpinat un „crivăţ” prelungit. Pentru a putea îmbuca un sandvici de la ghiozdan, a trebuit să ne adăpostim într-un miraculos adăpost de ciobani, un triunghi lemnos prin care vântul străbătea la viteză mai mică, altminteri urât mirositor …

După ce am traversat platoul, am zărit pe dreapta Tăul Spurcat, apoi Lacul Zănoguţa şi, în cele din urmă, Lacul Zănoaga.

Ajunşi în creastă, înconjuraţi de turme de oi şi câini mai mult sau mai puţini prietenoşi, cu cioabani doritori de legături intelectuale (fără îndoială!) cu bucureştencele ajunse în ţara lui nimănui, am virat-o după instinct la stânga, către rezervaţie. Coborârea pe lespezi nemarcate timp de jumătate de oră nu a fost plăcută pentru cei cu oarece probleme de vedere acompaniate de fobii legate de picioare frânte pe model de pârghie.

O dată scăpaţi de lespezi, a început căutarea sub formaţia clasică de evantai a marcajului pentru traversarea rezervaţiei. Mult-doritul marcaj ne-a condus pe o potecă sălbatică, prin tot felul de arbuşti zgârâietori, fără vizibilitate pentru punctul final al destinaţiei. Pe drum, am descoperit surprinzător Tăul Negru (pe care, pentru a-l putea zări, a trebuit să urcăm oleacă din potecă) şi apoi Lacul Gemenele. Nu ne-am pierdut printre brusturi decât de vreo două ori şi nu am întâlnit ţipenie de om decât în apropierea casei Laborator Gemenele, respectiv un grup de turişti cu însoţitor autorizat.

Ajunşi la Casa Laborator, paznicul burtos cu cămeşa ridicată peste burtă ne-a întrebat de autorizaţie. După momentele de haos de pe drum, legate de găsirea sau pierderea potecii, taman când credeam că am ajuns la un loc de siguranţă, a trebuit să mă scotocesc de hârtii şi de acte de identitate!

Am scăpat şi de control, şi de amendă (mai mult fugind, deşi tare ne-am fi dorit o bere rece, dar … de!), şi am purces prin pădure înapoi către Gura Zlata. Drumul a părut prea lung pentru ce ne aşteptam: aproximativ două ore până a ajunge la maşinile lăsate la intrarea în Retezat (senzaţia a fost cu siguranţă multiplicată de orele de urcuş şi de rătăcire prin rezervaţia foarte prost marcată). Dar, o dată ajunşi la pensiune, am putut să simţim în picioare efectul berilor reci!

Vanghele: „Eu v-am spus ceea ce cred că nu aţi înţeles”

Gh. Flutur, conferinţă de presă, 27 iulie 2009: „Trebuie respectat parteneriatul care l-am încheiat.”

Bogdan Ciucă, discuţie televizată Realitatea TV, 27 iulie 2009: „Parteneriatul ăsta nu e fructul iubirii, nici a pasiunii.”

Răzvan Dumitrescu, discuţie televizată Realitatea TV, 31 iulie 2009: „În imagini sunt semnarea protocolului.”

Răzvan Negoiţă, discuţie televizată Realitatea TV, 3 august 2009: „Cu misiunea mea de parlamentar, care oamenii m-au votat cu încredere …”

Elena Udrea, discuţie televizată Realitatea TV, 3 august 2009: „Habar nu am … habar nu am de ce apare reclama în le Figaro.”

Radu Soviani, discuţie televizată Realitatea TV, 9 august 2009 (după prezentarea lui de către Robert Turcescu ca fiind editor la Money Channel): „ … şi redactor şef la Business Standard”.

Un drum forestier neprietenos te duce din Pólovragi, peste culmi, versanţi împăduriţi, torente şi pâraie, la stâna situată la Curmătura Olteţului, la o altitudine de puţin peste 1.600 m. Am fi putut urca vreme de o zi întreagă cu cortul în spate până la stână. Cam dubios şi cam degeaba, ne-am fi autodistrus din prima zi şi, zău, ar fi fost păcat! Mai bine că am luat legătura cu Dl. Dragoş, vajnic patron de stână, bronzat fotogenic în bermudele sale închise cu brâu de piele cu ţinte, care ne-a dus cu ARO până în curmătură. Plus că ARO a putut căra fără dificultate şi lada de doze de bere în remorcă!

Poate vă întrebaţi ce înseamnă patron de stână? Că parcă sesisez nişte sprâncene ridicate la citirea alineatului precedent … Simplu: deţine vreo cinci sute de oi păstorite atent de câţiva ciobani. Dl. Dragoş, fost vice-primar, actual consilier local, mai deţine alte câteva afaceri din vaste domenii: construcţii de infrastructură, dar şi tonete de „mâncare rapidă” la malul mării. Ocazional, face transporturi de montagnarzi ţăcăniţi către Munţii Căpăţânii.

Ajunşi la stână, corturile se pun pe platoul Curmăturii. Bairam de câini ciobăneşti primprejur. Dar sunt prietenoşi din moment ce le-am fost prezentaţi oficios de Dl. Dragoş.

Cina festivă: brânză proaspătă de oaie, asezonată cu ceapă şi slană. Toate acestea din rezervele strategice şi nestrategice ale stânii şi inundate cu ţuica adusă grijuliu de Dl. Dragoş de jos. Băută cot la cot cu ciobanii, este cu atât mai bună. Herpesul apare doar a doua zi, înfloreşte pe zi ce trece precum Făt-Frumos şi rezistă 10 zile. Asta, presupun, doar pentru a contrazice ideea că tăria este dezinfectantă. Altminteri nu văd de ce.

Împăţirea pe corturi se face în întotdeauna mod echitabil: sforăitorii cu ştate vechi de plată şi multe vârfuri şi lanţunri muntoase la activ în cortul lor + amicul ambiţios (ca să folosesc formularea deja consacrată), restul, adică pleava, la grămadă. Unica fată rezistă cu greu tentaţiei de a dormi în stână la invitaţia insistentă a Dlui. Dragoş, chiar dacă nu alături de toţi ciobanii, ci în încăperea în care dormea doar bacea, care, conform explicaţiilor Dlui. Dragoş, este o persoană de sex bărbătesc. Din context, se înţelegea că bacea este „şefu’ la ciobani”, deci presupus a nu face gesturi sau acţiuni necuvenite prin curmături şi, cu toate acestea, unica fată a preferat vicisitudinea cortului amplasat în proximitatea celui plin de sforăitori. Oricum sforăiturile erau asezonate toată noapte de sunetele mediului înconjurător: lătratul continuu al câinilor legaţi, talangele oilor şi al vacilor, răgetele măgarilor din dotarea stânii şi strigătele ciobanilor din zori de zi.

Partea bună (sau rea, cine ştie?) a fost că, în pofida festinului din seara precedentă, berea a rămas neatinsă, şi, cum la bière oblige, prima zi de urcuş este implicit ratată din cauza imposibilităţii dualistice de a căra în spinare berea alături de cort şi celelalte hangarale sau de a o abandona, respectiv a o dona ciobanilor. Amicul ambiţios, cuprins de remuşcări între noi fie vorba, a găsit justificative pentru rămasul la bază: era evident că urma să plouă în cea de-a doua zi! Ce-i drept, e drept: câţiva stropi s-au aşezat pe goretexurile-ni înspre căderea serii.

În cea de-a treia zi, începe dezmorţitul oaselor. Cu rucsacii eliberaţi de două supe la plic, o pâine, două pateuri şi mai multe ciocolate dăruite copiilor de ciobani aciuaţi pe la stână, o luăm la picior, peste culmi line de munţi şi plaiuri alpine, către Fântâna Bătrână, loc indicat de hartă a fi propice pentru campat, situat pe traseul de creastă, la altitudine de 2.000 m. Unica hartă disponibilă datează din anii ’60 din colecţia Munţii noştri, aşa că era neclar ce vom găsi pe drum şi ce înseamnă de fapt această Fântână Bătrână. Deşi, evident, nu există nici un fel de marcaj pe nicăieri, Munţii Căpăţânii abundă de stâne şi de „afinari” care mai pot furniza unele informaţii. A fost un pic mai greu pentru cei care se autodistruseseră din start prin consumarea în ziua precedentă a lăzii cartonate de doze şi a vodcii din dotare, dar am reuşit să campăm după 6 ore de plimbare şi 45 de minute de rătăcire în jurul căldării în care se afla Fântâna Bătrână. Timpul de rătăcire ne-a permis de altfel să facem cunoştinţă cu 3 tinerei slavi, şi ei în căutare de loc de campare, care au fost foarte surprinşi de faptul că noi suntem români şi că nu pot găsi butic de unde să cumpere pâine decât la Rânca, adică la 2 zile distanţă. Porniseră pe traseu în acea dimineaţă, venind din direcţia opusă.

În noaptea de la fântână, amicul ambiţios a renunţat la pretenţii şi a descins în cortul de non-sforăitori. Dar … degeaba: băuturile alcoolice inexistente au favorizat somnul nezgomotos în cortul vecin. Iar liniştea căldării pustii acoperea până şi respiraţiile mai grele.

Aşa că în ziua a patra, toată lumea a pornit mulţumită pe traseu dis-de-dimineaţă. Am întâlnit mai multe culmi decât păreau a fi pe hartă, diverse diferenţe de nivel neprevăzute de 3-4 sute de metri, dar nimic foarte grav. La o singură intersecţie trebuia să fim atenţi să nu nimerim la dreapta către captarea Folea, drum înfundat. Este previzibil ce s-a întâmplat, nu? Şi asta după ce 3 intersecţii au fost verificate atent de băieţi, cu lăsat rucsaci, mers în jos cinci minute pentru a vedea dacă există cea de-a doua intersecţie, urcat înapoi, luat rucsaci în spinare, continuat drumul, etc. Şi, crème de la crème, taman la intersecţia greşită, unul dintre băieţi s-a dus la toaletă un pic mai jos de locul de popas, însă la mai puţin de cele 5 minute regulamentare pentru găsirea următoarei intersecţii. Evident că a fost numai vina lui, deşi amicul ambiţios, la o zi după, a recunoscut că ar fi trebuit să îşi dea seama că avea vale pe dreapta şi munte pe stânga, deşi, din citirea atentă a hărţii, ar fi trebuit să fie invers. Vorba lui Andrieş: „ … dar Dumnezeu mai greşeşte şi el!”

În concluzie, traseul din ziua a patra a fost de 11 ore cu bătături, degete mici aproape cangrenate, tălpi ce nu mai puteau atinge pământul de parcă ar fi mers pe cărbuni încinşi la ralanti, genunchi tremurânzi, burţi ghiorţăind dureros, febră musculară, umeri extenuaţi, mirosuri grele de transpiraţie, feţe grav atinse de vânt, soare şi ploaie (cum poţi să le ai pe toate într-o singură zi???), arsuri de tractorist purtător de tricou şi bermude. Şi herpesul din prima seară.

De unde reuşisem să campăm, în ziua a cincea nu am mai avut decât 45 de minute de mers până în sat, de unde a început o sagă de autostopuri care s-a terminat în Râmnicu Vâlcea unde lăsasem maşinile.