Politicieni, jurnalişti, discuţii televizate („talk-show”-uri) şi limba română

foto-b1tvRăzvan Dumitrescu, Realitatea TV, 26 iulie 2009: „ … ca şi argument, dar ca şi piedică”

Vanghele: „Eu v-am spus ceea ce cred că nu aţi înţeles”

Gh. Flutur, conferinţă de presă, 27 iulie 2009: „Trebuie respectat parteneriatul care l-am încheiat.”

Bogdan Ciucă, discuţie televizată Realitatea TV, 27 iulie 2009: „Parteneriatul ăsta nu e fructul iubirii, nici a pasiunii.”

Răzvan Dumitrescu, discuţie televizată Realitatea TV, 31 iulie 2009: „În imagini sunt semnarea protocolului.”

Răzvan Negoiţă, discuţie televizată Realitatea TV, 3 august 2009: „Cu misiunea mea de parlamentar, care oamenii m-au votat cu încredere …”

Elena Udrea, discuţie televizată Realitatea TV, 3 august 2009: „Habar nu am … habar nu am de ce apare reclama în le Figaro.”

Radu Soviani, discuţie televizată Realitatea TV, 9 august 2009 (după prezentarea lui de către Robert Turcescu ca fiind editor la Money Channel): „ … şi redactor şef la Business Standard”.

Autodistrugere în Munţii Căpăţânii

IMG_0303Unde mai sunt şi munţii ăştia? Ca să nu zic oricine, zic doar că mulţi şi-ar pune această întrebare. Pe mine nu m-a interesat atât de mult înainte de a ajunge acolo dar, vrând-nevrând, am aflat-o şi pe asta: munţi vecini cu Parângul (ca să fie mai uşor de identificat, nu mai dau referinţe de alţi vecini quasi-necunoscuţi), în care se intră de la Pólovragi (adică un pic mai sus de Râmnicu Vâlcea). Sau, cel puţin, pe acolo am intrat noi.

Un drum forestier neprietenos te duce din Pólovragi, peste culmi, versanţi împăduriţi, torente şi pâraie, la stâna situată la Curmătura Olteţului, la o altitudine de puţin peste 1.600 m. Am fi putut urca vreme de o zi întreagă cu cortul în spate până la stână. Cam dubios şi cam degeaba, ne-am fi autodistrus din prima zi şi, zău, ar fi fost păcat! Mai bine că am luat legătura cu Dl. Dragoş, vajnic patron de stână, bronzat fotogenic în bermudele sale închise cu brâu de piele cu ţinte, care ne-a dus cu ARO până în curmătură. Plus că ARO a putut căra fără dificultate şi lada de doze de bere în remorcă!

Poate vă întrebaţi ce înseamnă patron de stână? Că parcă sesisez nişte sprâncene ridicate la citirea alineatului precedent … Simplu: deţine vreo cinci sute de oi păstorite atent de câţiva ciobani. Dl. Dragoş, fost vice-primar, actual consilier local, mai deţine alte câteva afaceri din vaste domenii: construcţii de infrastructură, dar şi tonete de „mâncare rapidă” la malul mării. Ocazional, face transporturi de montagnarzi ţăcăniţi către Munţii Căpăţânii.

Ajunşi la stână, corturile se pun pe platoul Curmăturii. Bairam de câini ciobăneşti primprejur. Dar sunt prietenoşi din moment ce le-am fost prezentaţi oficios de Dl. Dragoş.

Cina festivă: brânză proaspătă de oaie, asezonată cu ceapă şi slană. Toate acestea din rezervele strategice şi nestrategice ale stânii şi inundate cu ţuica adusă grijuliu de Dl. Dragoş de jos. Băută cot la cot cu ciobanii, este cu atât mai bună. Herpesul apare doar a doua zi, înfloreşte pe zi ce trece precum Făt-Frumos şi rezistă 10 zile. Asta, presupun, doar pentru a contrazice ideea că tăria este dezinfectantă. Altminteri nu văd de ce.

Împăţirea pe corturi se face în întotdeauna mod echitabil: sforăitorii cu ştate vechi de plată şi multe vârfuri şi lanţunri muntoase la activ în cortul lor + amicul ambiţios (ca să folosesc formularea deja consacrată), restul, adică pleava, la grămadă. Unica fată rezistă cu Picture 002greu tentaţiei de a dormi în stână la invitaţia insistentă a Dlui. Dragoş, chiar dacă nu alături de toţi ciobanii, ci în încăperea în care dormea doar bacea, care, conform explicaţiilor Dlui. Dragoş, este o persoană de sex bărbătesc. Din context, se înţelegea că bacea este „şefu’ la ciobani”, deci presupus a nu face gesturi sau acţiuni necuvenite prin curmături şi, cu toate acestea, unica fată a preferat vicisitudinea cortului amplasat în proximitatea celui plin de sforăitori. Oricum sforăiturile erau asezonate toată noapte de sunetele mediului înconjurător: lătratul continuu al câinilor legaţi, talangele oilor şi al vacilor, răgetele măgarilor din dotarea stânii şi strigătele ciobanilor din zori de zi.

Partea bună (sau rea, cine ştie?) a fost că, în pofida festinului din seara precedentă, berea a rămas neatinsă, şi, cum la bière oblige, prima zi de urcuş este implicit ratată din cauza imposibilităţii dualistice de a căra în spinare berea alături de cort şi celelalte hangarale sau de a o abandona, respectiv a o dona ciobanilor. Amicul ambiţios, cuprins de remuşcări între noi fie vorba, a găsit justificative pentru rămasul la bază: era evident că urma să plouă în cea de-a doua zi! Ce-i drept, e drept: câţiva stropi s-au aşezat pe goretexurile-ni înspre căderea serii.

În cea de-a treia zi, începe dezmorţitul oaselor. Cu rucsacii eliberaţi de două supe la plic, o pâine, două pateuri şi mai multe ciocolate dăruite copiilor de ciobani aciuaţi pe la stână, o luăm la picior, peste culmi line de munţi şi plaiuri alpine, către Fântâna Bătrână, loc indicat de hartă a fi propice pentru campat, situat pe traseul de creastă, la altitudine de 2.000 m. Unica hartă disponibilă datează din anii ’60 din colecţia Munţii noştri, aşa că era neclar ce vom găsi pe drum şi ce înseamnă de fapt această Fântână Bătrână. Deşi, evident, nu există nici un fel de marcaj pe nicăieri, Munţii Căpăţânii abundă de stâne şi de „afinari” care mai pot furniza unele informaţii. A fost un pic mai greu pentru cei care se autodistruseseră din start prin consumarea în ziua precedentă a lăzii cartonate de doze şi a vodcii din dotare, dar am reuşit să campăm după 6 ore de plimbare şi 45 de minute de rătăcire în jurul căldării în care se afla Fântâna Bătrână. Timpul de rătăcire ne-a permis de altfel să facem cunoştinţă cu 3 tinerei slavi, şi ei în căutare de loc de campare, care au fost foarte surprinşi de faptul că noi suntem români şi că nu pot găsi butic de unde să cumpere pâine decât la Rânca, adică la 2 zile distanţă. Porniseră pe traseu în acea dimineaţă, venind din direcţia opusă.

În noaptea de la fântână, amicul ambiţios a renunţat la pretenţii şi a descins în cortul de non-sforăitori. Dar … degeaba: băuturile alcoolice inexistente au favorizat somnul nezgomotos în cortul vecin. Iar liniştea căldării pustii acoperea până şi respiraţiile mai grele.

Aşa că în ziua a patra, toată lumea a pornit mulţumită pe traseu dis-de-dimineaţă. Am întâlnit mai multe culmi decât păreau a fi pe hartă, diverse diferenţe de nivel neprevăzute de 3-4 sute de metri, dar nimic foarte grav. La o singură intersecţie trebuia să fim atenţi să nu nimerim la dreapta către captarea Folea, drum înfundat. Este previzibil ce s-a întâmplat, nu? Şi asta după ce 3 intersecţii au fost verificate atent de băieţi, cu lăsat rucsaci, mers în jos cinci minute pentru a vedea dacă există cea de-a doua intersecţie, urcat înapoi, luat rucsaci în spinare, continuat drumul, etc. Şi, crème de la crème, taman la intersecţia greşită, unul dintre băieţi s-a dus la toaletă un pic mai jos de locul de popas, însă la mai puţin de cele 5 minute regulamentare pentru găsirea următoarei intersecţii. Evident că a fost numai vina lui, deşi amicul ambiţios, la o zi după, a recunoscut că ar fi trebuit să îşi dea seama că avea vale pe dreapta şi munte pe stânga, deşi, din citirea atentă a hărţii, ar fi trebuit să fie invers. Vorba lui Andrieş: „ … dar Dumnezeu mai greşeşte şi el!”

În concluzie, traseul din ziua a patra a fost de 11 ore cu bătături, degete mici aproape cangrenate, tălpi ce nu mai puteau atinge pământul de parcă ar fi mers pe cărbuni încinşi la ralanti, genunchi tremurânzi, burţi ghiorţăind dureros, febră musculară, umeri extenuaţi, mirosuri grele de transpiraţie, feţe grav atinse de vânt, soare şi ploaie (cum poţi să le ai pe toate într-o singură zi???), arsuri de tractorist purtător de tricou şi bermude. Şi herpesul din prima seară.

De unde reuşisem să campăm, în ziua a cincea nu am mai avut decât 45 de minute de mers până în sat, de unde a început o sagă de autostopuri care s-a terminat în Râmnicu Vâlcea unde lăsasem maşinile.

Menu Munţii Căpăţânii

Picture 003Un adevărat regal dacă pui cortul lângă stână: brânză proaspătă de oaie, „fabricată” la două ore după mulsul oilor. Aşa ceva nu ai cum să găseşti altundeva decât la altitudini mai mari de 1.400-1.500 de metri: nici dulce, nici sărată, ţi se topeşte în gură fără să îţi dai seama şi nu înţelegi de ce nu o poţi cumpăra de la piaţa din Bucureşti. Dar, cum te-ai pus bine cu patronul ciobanilor, afli că brânza delicioasă nu rezistă mai mult de câteva ore, se întăreşte, trebuie pusă la sare ca să ţină … şi înţelegi prin urmare unele chestiuni. Te linişteşti din acest punct de vedere, adică nu mai înjuri economia globală, pe cea de piaţă şi altele asemenea, şi încerci să tragi spuza pe barba ta, asezonând brânza oferită de patron cu slană afumată, ceapă şi roşii oferite gentil de patronul ciobanilor. Ce să mai zic? Îmi plouă deja în gură

Cum părăseşti stâna, eşti circumscris mâncării de rucsac, simplistă în descriere.

Micul dejun

Caşcaval afumat, brânză telemea vidată, conservă de pateu, bacon vidat, salam de sibiu, sardină la conservă. Parcă niciodată nu ai avut un mic dejun atât de bogat … Doar ceaiul lipsea, uitat undeva pe un pat unde a fost asamblat unul dintre rucsaci. Când a ajuns să fie cules cimbrişorul de pe traseu, era deja prea târziu: oala fusese folosită pentru supa de seară lipicioasă, nemaifiind de dorit să se mai fiarbă altceva în ea.

Prânzul

Nimic. Asta măcar era simplu şi nu dădea bătăi de cap. Doar ghiorţaieli în stomac.

Adjuvanţi de traseu

Ciocolată sub diverse forme şi mărci.

Cina

Felul întâi – supă la plic: de pui cu fidea, de pui fără fidea sau de roşii, fabricate la buteliuţa cărată în rucsac. Se apelează cu încredere la izopren făcut sul în jurul buteliei pe post de apărătoare de vânt de creastă.

Felul doi – conservă de fasole, încălzită la focul de lemne, sau piure de fulgi, fiert la buteliuţă în oala în care s-a gătit supa mai înainte.

Desertul – fructe uscate: caise sau curmale, la alegere. Pariul făcut la începutul traseului de cumpărătorul-şef al grupului a fost câştigat de caisele uscate. Ca să mai dreagă busuiocul, cumpărătorul-şef a mâncat singur cât a putut din acele curmale, probabil doar pentru a demonstra că nu a cărat degeaba şase cutii atâta drum.

Memorabil

„Domnişoara Dana, dar de unde şi până unde atâta apetit pentru pâine?”

O inundaţie nu vine niciodată singură

Picture 029Păi şi poştaşul sună de cel puţin două ori …

O ipoteză bună pentru a culege impresii adecvate despre inundaţii este să locuieşti într-o casă din zona de străzilor cu nume de mitropoliţi, episcopi şi alţi asemenea, din proximitatea Primăriei Sectorului 4. E şi mai bine dacă nu ţi-ai „îngropat” pivniţa, ca să poţi povesti mai multe faţete ale problemei. Iar, dacă stai pe Strada Mitropolit Filaret sau pe Strada Lămâiţei, de coboară din dealul Filaret dinspre Autogară, e crème de la crème în materie de inundaţii!

O rupere de nori de jumătate de oră este suficientă. Partea de stradă din vale, în locurile mai sensibile, se inundă până la nivelul superior al roţilor maşinilor, iar, în locurile mai puţin sensibile, până la pragul maşinii.

Ca totul să fie bine, mai trebuie să fi plecat de dimineaţă la birou împopoţonată cu haine adecvate mediului „lucrativ” şi, eventual, cu pantofi cu toc. Sufleci ce poţi sufleca înainte de a te da jos din maşină, scoţi încălţările, iei sacul de spate cu laptop-ul în el şi începi să vâsleşti perpedes până la intrarea în casă.

Ştiai deja de la firma de alarmă că picase curentul în zonă. Cu privire la acest subiect, îţi doreai să nu fi năvălit hoţii prin casă, că zona este oricum împânzită de „conaţionali” cetăţeni europeni care sunt cu siguranţă avizaţi că sistemul de alarmă nu funcţionează în timpul penei de curent. Să zicem că de data asta ai avut noroc.

Că de pompa care evacuează apa din başa din pivniţă ştiai că nu are cum să funcţioneze în lipsa curentului necesar ca aerul pentru alţii. Consecinţa aşteptată că apa era adâncă de un metru în pivniţă nu te-a descurajat. Pui mâna pe găleată, şi, ca la televizor, evacuezi apa în curte. După jumătate de oră de găleţi, realizezi că nivelul apei nu scade nici măcar cu o jumătate de treaptă.

Eşti deja transpirată şi cam într-un fel aşa … te îndrepţi deci, ca ultimă speranţă, către maşinile Rebu cu rezervoare impresionante pe post de cocoaşă de se tot plimbă pe stradă în sus şi în jos cu viteza melcului. E drept că dau unele beneficii: nivelul apei în stradă a scăzut către nivelul gleznei şi, având reflectoarele alea intermitente, mai dau un strop de lumină pe stradă şi prin casă. Zgomotul pe care îl fac nu se pune la socoteală având în vedere situaţia de „unu unu doi” în care ne aflăm. Măcar dubiţa vecinului care „vălurea” la fiecare trecere de maşina de Rebu nu mai lovea cu tandreţe maşina ta, parcată lângă ea. Tot e bine, că Dacia papuc de vizavi se pupa direct cu casa vecinului.

După ce băieţii Rebu termină de făcut nu-ştiu-ce la canalele din stradă, la insistenţe repetate soldate cu o mică cistită că de, stai în stradă să îi agăţi, în apă până la glezne, au băgat pompa în pivniţă şi au extras lichidul ce se găsea pe-acolo. Cinci sute de mii de lei vechi pentru băieţi. Dar, dacă nu vine curentul, într-o oră va fi tot la fel L … şi pepenii, ardeii, apa minerală şi congelatorul vor re-începe să plutească!

Scosul apei din maşini nu a durat mai mult de jumătate de oră. Mai urâtă poveste a fost cu bătăturile în podul palmelor de la stors prosopul sugător de apă. Dar, or trece şi astea!Picture 034

După toate acestea, dacă vrei să faci un duş, ai posibilitatea să îl faci cu apă rece. Că doar centrala nu are generator propriu!

Poate Electrica reuşeşte, totuşi, să facă ceva între timp!

Oricum, trăieşti sentimentul circuitului perpetuu al apei în natură: ce scoţi din pivniţă, iese în stradă, în stradă ieşi tu să mai rezolvi unele probleme, te speli pe mâini sau faci duş (cu apă rece), se duce în canalizare, din canalizare, în stradă, din stradă, în pânza freatică, din pânza freatică, în pivniţă, ş.a.m.d.

Iar la mansardă e la fel de cald L şi, în plus, te mai doare şi capul de la mirosul de lumânări parfumate combinate cu ejecţiile de gazolină de la pompa celor de la Rebu.

Că de dormit încă nu poate fi vorba oricum!

Cu bacul pe Dunăre

bac peste dunareÎnainte, când oamenii străbăteau drumul încetul cu încetul, nu neapărat cu trăsura sau cu vaporul, ci chiar cu automobilul sau cu trenul, aveau vreme să-şi cearnă amintirile, să se pregătească sufleteşte pentru încercările viitoare, să-şi stăpânească grijile şi să-şi savureze anticipat bucuriile. Apoi, acest ritual inconştient a dispărut, suntem aruncaţi dintr-un loc în altul înainte să putem depăna vreun gând.

Ioana Părvulescu

Drumurile către Adamclisi pentru a re-vedea rudele Mamei erau rare. „Viaţa era complexă şi prezenta multe aspecte.”

Pe de o parte, concediul la mare era o dată pe an. Banii rămaşi din salariile părinţilor după plata ratei la CEC pentru apartamentul din Cricovul-Dulce erau puţini. Benzina era raţionalizată. Chiar, vă mai aduceţi aminte de cozile nocturne la staţiile de benzină cu scopul umplerii canistrelor în scopul organizării vilegiaturii anuale? Şi, dacă tot sar de la una la alta, de când nu aţi mai folosit cuvântul „canistră”?

Pe de altă parte, aveam de cernut între diversele situaţii: drumul „pe Feteşti” mai scurt şi rudele lui Tata de la Ograda erau concurenţii direcţi ai vizitelor la Adamclisi.

Aşa că, noi, copiii, beneficiam arareori de mult-doritele călătorii cu bacul pe Dunăre. Norocul nostru era că puteam merge cu bacul fie la dus, fie la întors de pe litoral: şanse multiplicate cu 2, dar, totuşi, cenzurate de decizia forurilor părinteşti.

Dacă se lua decizia, Dacia 1300 „gambenă” mergea lin cu maxim 80 km la oră pe drumurile rectilinii ale Dobrogei, care păstrează pe distanţe considerabile aliniamentul trasat încă de romani.

Ajunşi la bac, întotdeauna trebuia să aşteptăm: venitul bacului, umplerea lui întrucât avea un număr foarte limitat de locuri de maşini, plecarea lui cu tura norocoasă de maşini, întoarcerea lui, plecarea – speram – a noastră…

Soarele era mereu galben şi mare pe cer, iar noi, copiii, ne găseam ocupaţii importante de pierdut timpul. Ca, de exemplu, intratul lui Janu în cuibul de viespi, de care părinţii şi-au dat seama prin auzirea zbieretele disperate de copil de 8-9 ani urmărit îndeaproape de cel puţin jumătate din membrii viesparului. A avut şansă pentru că purta pantaloni de trening! Totuşi, panica momentului l-a determinat să alerge într-o oarecare direcţie cu genunchii ajunşi aproape de plex, de parcă concura la vreo cursă de atletism cu obstacole.

Când Dacia 1300 „gambenă” ajungea într-un final pe bac: Dunărea tulbure verde-maro, mare de nu-i vedeai capătul, lină şi mirositoare a baltă. Trecea un timp până ajungeam să zărim malul celălalt. Apoi, mai trecea un timp până debarcam. Totul era la „ralanti” şi se continua cu mersul lin al Daciei pe drumurile patriei …

Aceste amintiri asezonate de patina timpului m-au determinat să votez înfocat „pentru” traseul rutier către Muntenegru care implica traversatul Dunării pe la Calafat, cu bacul, evident!

Am purces la drum la miezul nopţii, că de, doar nu puteam rata concertul Iron Maiden! Am ajuns la Calafat către orele mici ale dimineţii. În acele părţi ale ţării, bacul nu are un prorgram pre-stabilit pe timpul nopţii şi dimineţii cocoşeşti. Aşa că am fumat o ţigară-două până când am fost invitaţi să cocoţăm maşinile pe bac.

Lucrătorii de la bac (că nu ştiu exact cum aş putea să îi numesc, ei ar fi echivalentul unor podari de cer un zlot, dar, na, n-nu era pod, ci bac!) au coordonat zeci de maşini să se încadreze milimetric una lângă alta. Dacă aveai (ne)inspiraţia să urci pe bac pe propriile picioare, nu mai aveai cum să intri în maşină. Şi vice-versa.

Eu eram în maşină, cu gândul clar conturat de a pune geană pe geană cât timp bacul ajunge pe malul bulgăresc. Drept urmare, odată parcaţi pe bac, am rabatat scaunul şi m-am culcuşit pentru a trage puiul de somn dorit în vederea celor încă 17 ore de mers cu maşina până la destinaţie.

Până să termin cu formalităţile somnoriferice, soarele a început să se mijească la răsărit. Apoi, bacul a început să încetinească. Am ridicat capul la nivelul geamurilor maşinii şi … am zărit malul. Iniţial am crezut că bacul a efectuat o manevră de întoarcere neprevăzută pentru un neavizat, de genul că nu poate merge cu spatele şi a trebuit să se rotească pentru a putea purcede la drum. Dar nu: ajunsesem deja pe malul bulgăresc L

Sunt unele aspecte pe care nu le luasem în calcul:

  • Dunărea la Călăraşi este mult mai largă decât Dunărea la Calafat, unde încă nu s-a întâlnit nici cu Jiul, nici Oltul;
  • motoarele bacurilor or fi evoluat între timp;
  • bacul este mult mai încăpător;
  • ş.a.

Discromaţie

discromantieAm aflat că sunt mioapă din naştere de ochiul drept la vârsta de numai douăzecişişase de anişori. Şi asta absolut întâmplător. Oricum, miopia mea nu este chiar atât de gravă ca discromaţia lui Janu. Asta cu „discromaţia” s-ar putea să fie o invenţie lingvistică a mea, întrucât nici Dicţionarul explicativ al limbii române (Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975), nici Le Petit Larousse 2003 nu ne lămuresc cu vreo definiţie a acestui cuvânt.

Povestea începe de când eram noi mici. Mici de tot. Janu întotdeauna era, şi este în continuare, cu un an şi nouă luni mai mare decât mine. În consecinţă, eram fooooaaaaarte mândră de mine că eu ştiu culorile, pe când el nu. Prima amintire pe această temă pe care o am era după ce se întorsese Tata din Franţa (adică cred că era prin 1983, că eu nu eram încă la şcoală) şi ne adusese de acolo un set de carioci imens. Cu care desenam. Eh, şi frati-miu nu ştia să denumească culorile, pe când eu da! Pe atunci nu se ştia de ce, dar nu se credea, totuşi, că eu aş fi un geniu, iar el un handicapat.

A doua amintire, este când Tata s-a apucat să grunduiască (adică să dea cu grund), să vopsească şi eu ştiu ce naiba altceva mai făcea la Dacia 1300 galbenă pe care o deţineam à l’époque. Pe lângă ajutorul eternilor vecini, a beneficiat din plin şi de ajutorul lui fii-su. Respectiv, Janu îndeplinea sarcina de a vopsi … cum aş putea spune … planşeul Daciei pe la interior. Scaunele şi bancheta din spate zăceau frumos pe caldarâm à coté, iar Janu avea un întreg front de lucru de vopsit doar pentru el … Planşeul Daciei avea o culoare vişiniu închis, iar Janu îl vopsea cu un vişiniu mai deschis. Sau invers. Tata nu a înţeles de ce Janu dă cu pensula cu vopsea pe secţiunile deja vopsite chiar de el însuşi, iar Janu, pe bună dreptate, a fost descalificat de la îndeplinirea aceastei sarcini.

Alte amintiri le am de mai târziu, când deja sesizasem că Janu are o problemă cu văzutul culorilor. Atunci am început să-l tachinez, cerându-i să-mi denumească toate culorile mai fistichii din tablourile lui Mamaie care atârnau pe pereţii apartamentului. Janu era de obicei benevol şi îmi răspundea, inventând tot felul de culori, aşa, în modul în care le vedea el. Movul era aproape întotdeauna albastru, cărămiziul roşu, bejul galben, vişiniul tot roşu, lila-ul nu exista, sau poate era roz, rozul, el însuşi, putea fi roşu, bleu-ul era albastru, portocaliul galben, turcoaz nu ştia ce înseamnă, la fel şi ocru (paradoxal, teoretic bej ştia ce e, dar ocru nu), aşa-zisul verde „prăzuliu” era o noţiune science fiction, nu mai zic de „ou de raţă”, indigo, ş.a.m.d.

Cu toate problemele lui, a trecut de testul ocular dat cu ocazia luării permisului de conducere şi, de asemenea, de cel dat cu ocazia recrutării în vederea efectuării stagiului militar.

A început să conducă Dacia nouă, adică cea roşie. Avea probleme doar noaptea şi doar cu semafoarele suspendate care conţineau becuri denumite de el în mod plastic: de un „roşu verzuliu” sau de un „verde roşuliu”. Acum, să-mi fie iertat, dar nu înţelegeam o iotă din ce culori vedea el la acele semafoare. Dar el ofta de fiecare dată dădea la ceas de seară peste astfel de culori ale semafoarelor suspendate.

Au apărut markerele. Complicat rău pentru Janu. Verdele fosforescent e oricum galben întotdeauna.

Apoi a vrut să-şi ia bocanci. Noroc că era cu Sughi. Ce trebuie să ştiţi e că Janu e super ciufut la cum se îmbracă/încalţă. Se coieşte, se învârteşte, nu-i place nimic. Găseşte în mod miraculos o pereche de bocanci care să îi placă. Îi arată lui Sughi. „Foarte frumoşi”, zice Sughi, „doar că sunt roz!”. Janu, încercând lamentabil să se justifice: „Ah, păi mie mi-a plăcut … aşa … forma lor şi m-am concentrat pe asta, abia apoi mă gândeam la culoare!”. Ziceţi şi voi, că poate sunt eu nebună, de ce trebuie să te gândeşti la culoare?!?

Dar să nu credeţi deloc că ar fi vreun handicapat ocular. Şi noi, ăştia aşa-zişi normali, putem fi la fel de handicapaţi. Sughi, Matei şi Andreea au găsit într-un concediu un prosop din-ăla cu multe dungi de multe culori. Distracţia evidentă a fost să-l pună pe Janu să le spună culorile pe care le vedea. Au fost surprinşi nu de faptul că Janu nu ghicea anumite culori (asta se ştia deja), ci de faptul că Janu vedea o culoare pe care ei toţi nu o vedeau! Evident însă că nu a putut să descrie acea culoare. Oricum, chestia asta e ceva complicat … cu intensitatea luminii sau a culorii sau … nu mă pricep, că e prea tehnic.

Ultima experienţă a fost când m-am descoperit eu mioapă din naştere. Adică acum doi ani. Trebuia să plecăm în concediu peste graniţă şi aveam permise de conducere din-alea vechi, care nu erau valabile în afara ţării. Prin urmare, trebuia să ne luăm permise noi. Sunăm pe cine trebuie să ne aranjeze scoaterea permiselor. Negociem onorariul, astfel încât să nu ne deplasăm decât la poză. Surpriză: deşi agreat, convenit şi toate cele, cine trebuie nu a putut aranja şi la ochi. Ne-a asigurat că e doar o formalitate, să ne prezentăm colo şi să ne luăm viza de ochi. Janu, ştia el ce ştia, şi era susceptibil. Bălmăjea ceva cu culorile lui. Eu, credulă ca de obicei, oricum nu ştiam ce înseamnă discromaţie, l-am asigurat că va fi totul OK. Concluzia: eu am fost descoperită cu miopia din naştere şi mi s-a spus că nu mi se dă permisul decât dacă îmi pun ochelari, iar Janu a fost declarat clar inapt pentru condus. Asta după ce, în mijlocul testului ăluia cu buline verzi intercalate cu buline mov, Janu, trebuind să citească cifrele desenate cu bulinele verzi (sau mov, nu mai ţin minte), citea cu totul altceva. CU TOTUL ALTE CIFRE. Nu a ghicit nici una! Nici una din mai mult de douăzeci! Eu, care nu mă pricepeam la prea multe pe atunci, l-am întrebat stupefiată spre finalul testului, evident de faţă cu doctoriţa de ochi: „Băi, dar tu chiar nu vezi nimic?”. Doctoriţa, ce să mai zică? INAPT!

Situaţia a fost totuşi remediată cu un extra pachet de cafea şi un buchet de flori şi am putut pleca în acel concediu cu noile permise. Iar Red-Green Public Enemy Number One conduce în continuare liniştit pe drumurile publice ale patriei noastre sau ale altor ţări. Asta cât i-o fi valabil permisul luat atunci!

Reglementări tehnice privind jujeul [1]

jujeuCu mulţumiri speciale (dar chiar speciale) Marelui Maestru Dan Mareş

Mă obsedează de ceva timp existenţa acestor reglementări tehnice. Şi simt nevoia să vă împărtăşesc sentimentele mele vizavi de grija legiuitorului nostru de a stabili în cel mai mic amănunt şi cu cea mai mare precizie (inclusiv de tehnică legislativă), modul şi condiţiile pentru fabricarea şi utilizarea jujeului de către câinii pentru pază care însoţesc turmele şi cirezile de animale pe fondurile de vânătoare.

Aş dori să vă fac o mică introducere în ale dreptului. Legile care ne guvernează existenţa îşi au originea în nevoile sociale. La apariţia unei noi nevoi, trebuie să apară legea care reglementează nevoia respectivă. Când o nevoie se schimbă, legea trebuie şi ea modificată pentru a adapta cadrul legislativ la schimbarea intervenită la nevoia respectivă.

Astfel, în anul 2001 a apărut nevoia apărării fondului cinegetic din fondurile de vânătoare. Legiuitorul a sesizat atent nevoia şi, mai ales, cauza primordială a devastării fondului nostru cinegetic: câinii care însoţesc turmele şi cirezile pe fondurile de vânătoare. În consecinţă, legiuitorul a adoptat prompt Ordinul nr. 187/2001 pentru aprobarea Reglementărilor tehnice privind jujeul purtat de câinii care însoţesc turmele şi cirezile pe fondurile de vânătoare (reprodus mai jos).

În anul 2003 (în timpul aceleiaşi guvernări care a adoptat Ordinul nr. 187/2001), în nevoia apărării fondului cinegetic din fondurile de vânătoare au apărut unele modificări. Din nou, legiuitorul nostru, pe fază, a sesizat noile tendinţe ale nevoii, şi a intervenit prin  abrogarea Ordinului nr. 187/2001 şi adoptarea unui nou ordin, Ordinul nr. 280/2003 pentru aprobarea Reglementărilor tehnice privind jujeul purtat de câinii pentru pază care însoţesc turmele şi cirezile de animale pe fondurile de vânătoare (de asemenea reprodus mai jos, având marcate îngroşat diferenţele dintre noul text care reglementează nevoia în forma ei actuală şi textul din 2001).

În coloana a treia a tabelului de mai jos, veţi găsi comentarii punctuale privind cele două texte legislative prin care explic intenţia leguitorului la adoptarea acestor reglementări atât de necesare în societatea noastră de astăzi.

Ordin nr. 187/2001

din 12/06/2001

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 439 din 06/08/2001

pentru aprobarea Reglementarilor tehnice privind jujeul purtat de cainii care insotesc turmele si cirezile pe fondurile de vanatoare

Art. 1. – Se aproba Reglementarile tehnice privind jujeul purtat de cainii care insotesc turmele si cirezile pe fondurile de vanatoare, prevazute in anexa care face parte integranta din prezentul ordin.

Art. 2. – Fiecare caine insotitor al turmei sau al cirezii pe fondurile de vanatoare va purta obligatoriu jujeu in conditiile prevazute de Legea fondului cinegetic si a protectiei vanatului nr. 103/1996, cu modificarile ulterioare.

Art. 3. – Prezentul ordin va fi publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Ministrul agriculturii, alimentatiei si padurilor,
Ilie Sarbu

Bucuresti, 12 iunie 2001.

Nr. 187.

Ordin nr. 280/2003

din 14/04/2003

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 282 din 23/04/2003

pentru aprobarea Reglementarilor tehnice privind jujeul purtat de cainii pentru paza care insotesc turmele si cirezile de animale pe fondurile de vanatoare

Art. 1. – Se aproba Reglementarile tehnice privind jujeul purtat de cainii pentru paza care insotesc turmele si cirezile de animale pe fondurile de vanatoare, prevazute in anexa care face parte integranta din prezentul ordin.

Art. 2.Prin grija detinatorilor lor, fiecare caine insotitor al turmei sau cirezii de animale va purta, in cuprinsul fondurilor de vanatoare, jujeu, in conformitate cu prevederile Legii fondului cinegetic si a protectiei vanatului nr. 103/1996, republicata.

Art. 3. – La data intrarii in vigoare a prezentului ordin se abroga Ordinul ministrului agriculturii, alimentatiei si padurilor nr. 187/2001 pentru aprobarea Reglementarilor tehnice privind jujeul purtat de catre cainii care insotesc turmele si cirezile de animale pe fondurile de vanatoare, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 439 din 6 august 2001.

Art. 4. – Prezentul ordin se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

p. Ministrul agriculturii, alimentatiei si padurilor,
Petre Daea,
secretar de stat

Bucuresti, 14 aprilie 2003.

Nr. 280

Aici, în titlu, legiuitorul a sesizat lipsa acestei precizări de o importanţă crucială în înţelegerea actului normativ: faptul că nu oricărui câine i se aplică această normă, ci numai celor pentru paza turmelor şi cirezilor care se plimbă prin fondurile de vânătoare. Astfel, dacă un cioban are un câine care nu foloseşte la paza turmei lui, ci doar o însoţeşte, acel câine nu trebuie să poarte jujeu. De asemenea, turmele şi cirezile trebuie să fie de animale, că dacă sunt de oameni, sau de alte creaturi, din nou, câinele care le-ar însoţi, fie el de pază sau nu, nu ar trebui să poarte jujeu.

Aceleaşi comentarii ca mai sus.

Aicea este subtil: legiuitorul şi-a dat seama de ceea ce Cuza a sesizat în 1864 când a adoptat Codul Civil, copiat după Codul lui Napoleon de la 1804: numai persoanele (fizice sau juridice) pot fi subiecte de drepturi şi obligaţii. Astfel, redactarea iniţială a textului era defectuoasă, neputând stabili în mod valabil în sarcina câinilor obligaţia de a purta jujeu. S-a introdus „prin grija deţinătorilor”, punând prin urmare obligaţia de a aplica jujeul câinelui în sarcina deţinătorului lui (care, prin definiţia Codului Civil de la 1864, nu poate fi decât o persoană). Felicitări!

În rest, comentarii minore: „turme şi cirezi de animale” (ştim deja), „în cuprinsul fondurilor de vânătoare” – nu merită prea mare atenţie (DOAR SCRIE MARE ÎN TITLUL ORDINULUI), „în conformitate cu” în loc de „în condiţiile prevăzute de” (nu e nici o diferenţă pentru mine, dar poate să fie una în înţelepciunea legiuitorului), s-a suprimat „obligatoriu” (de parcă acuma sensul ar fi că n-ar fi obligatoriu!). În fine.

S-a abrogat textul din 2001, pentru că, evident, nu mai corespundea nevoii de apărare a fondului cinegetic.

Reglementare tehnica privind jujeul purtat de cainii care insotesc turmele si cirezile pe fondurile de vanatoare

din 12/06/2001

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 439 din 06/08/2001

Art. 1.

  1. Jujeul este piesa de forma cilindrica, din material lemnos de esenta tare, care se poarta de cainii care insotesc turmele si cirezile pe fondurile de vanatoare.
  1. Jujeul se confectioneaza prin strunjire si are urmatoarele dimensiuni minime:

a)  diametrul Φ = 3 cm;

b)  lungimea L = 30 cm.

(3)  Jujeul are fixata la jumatatea lungimii sale o bratara metalica prinsa prin intermediul unui lant de zgarda de la gatul cainelui.

Art. 2.

  1. Lungimea lantului se stabileste in functie de talia cainelui, astfel incat jujeul sa incomodeze deplasarea in fuga a cainelui.
  1. Dupa montarea ansamblului jujeul trebuie sa stea in pozitie orizontala si sa fie pozitionat imediat sub nivelul articulatiilor genunchilor membrelor anterioare ale cainelui.
Reglementare tehnica privind jujeul purtat de cainii pentru paza care insotesc turmele si cirezile de animale pe fondurile de vanatoare

din 14/04/2003

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 282 din 23/04/2003

Art. 1.

  1. Jujeul este piesa de forma cilindrica, din material lemnos de esenta tare, care se poarta de catre cainii care insotesc turmele si cirezile pe fondurile de vanatoare.
  1. Jujeul se confectioneaza prin strunjire si are urmatoarele dimensiuni minime:

a)  diametrul Φ = 4 cm;

b)  lungimea l = 30 cm.

(3)   Jujeul are fixata la jumatatea lungimii sale o bratara metalica prinsa prin intermediul unui lant de zgarda de la gatul cainelui.

Art. 2.

  1. Lungimea lantului se stabileste in functie de talia cainelui astfel incat jujeul sa incomodeze deplasarea in alergare a cainelui.
  1. Dupa montarea ansamblului, jujeul trebuie sa stea in pozitie orizontala si sa fie pozitionat imediat sub nivelul articulatiilor genunchilor membrelor anterioare ale cainelui.
Deja am o problemă cu titlul: ce este tehnic în această reglementare? Va trebui, probabil, să găsesc un inginer ca să îmi explice asta.

Aici este un exemplu magnific de definiţie legală a acestei noţiuni tehnice, respectiv jujeul. Vă rog să o citiţi cu atenţie pentru că nu există multe definiţii legale în legislaţia noastră (din păcate) şi, atunci când legiuitorul scorneşte una, trebuie să i se acorde tot respectul cuvenit. Aţi înţeles ceva din ea?

Sesizez grija legiuitorului de a majora diametrul de la 3 cm. la 4 cm. Eh, şi acum vine întrebarea: ce se întâmplă dacă jujeul are 3,5 cm în diametru sau, poate, mai rău, 4,5? Nimeni nu ştie… Important, cred eu, este să analizăm, de la caz la caz, dacă, cu un diamteru mai mare sau mai mic, jujeul respectiv împiedică în mod efectiv deplasarea câinelui pentru pază care însoţeşte turmele şi cirezile de animale pe fondurile de vânătoare.

Mare atenţie, un jujeu nu mai este jujeu dacă este confecţionat prin cioplire!

Iaraşi, o întrebare poate retorică: ce se întâmplă dacă brăţara (care este în mod normal purtată de oameni la mână sau la picior – vezi povestea Ziua Georgianei – dar, în cazul de faţă, este purtată de jujeu) nu este fixată la jumătatea jujeului? Alte întrebări ar fi: dacă brăţara nu este metalică, ci confecţionată din plastic incasabil, de exemplu? Sau: dacă respectivul câine nu are zgardă? Sau, de ce, nu, dacă nu are gât (poate există câini rasa Petre Roman)?

Reglementarea nu mai este tehnică în acest moment şi lasă loc la interpretare şi subiectivism. Pentru a evita orice abuzuri din partea autorităţilor sau portiţe de scăpare pentru deţinători infractori de cîini pentru pază care însoţesc turmele şi cirezile de animale pe fondurile de vânătoare, propun, de lege ferenda, introducerea unui tabel complet cu următoarele coloane: (i) rasa câinelui, (ii) înălţimea posibilă a câinelui în funcţie de rasă, (iii) lungimea obligatorie a jujeului, ţinând cont de primele două capete de tabel.

Nu înţeleg exact ce şi cum vrea legiuitorul: jujeul trebuie să stea tot timpul orizontal, şi atunci când câinele se deplasează şi jujeul se bălăngăne în mod natural? Adică jujeul să stea ţeapăn şi orizontal  non-stop?

Ultima întrebare, şi ea retorică, dar dacă tot m-am întors de curând din Retezat, trebuie să v-o adresez: AŢI VĂZUT VREODATĂ VREUN CIOBAN CITIND MONITORUL OFICIAL?


[1] Definiţia jujeului din Dicţionarul explicativ al limbii române (Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975): bucată de lemn atârnată la gâtul câinilor, spre a-i împiedica să alerge după vânat sau să treacă prin anumite locuri.

Ziua Georgianei (2006)

partyEscu: „Hai, scrie!”

Io: „Nu-mi vine deloc la hai.”

Comandante Che Guevara. Mă duc să dansez.

Dora: „Iar faci liste!” – reminiscenţe de când ne-am văzut data trecută şi încercam să programăm întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului … liste cu cei patruj’ de colegi din clasă …

Escu lua numai 7 la română. Până când, într-un moment, Popeasca (profa de română) l-a ameninţat că-l lasă corijent. Luase notă mică în teză şi îi mai trebuia o notă la oral … mai erau 2 zile şi tot chiulea … a trebuit să citească într-o zi rahatul ăla de carte a Hortensiei Papadat-Bengescu … probabil Concert de muzică de Bach … tâmpenia aia cu moşi decrepiţi şi ipohondri.

Bela ceau! Bela ceau! Bela ceau ceau ceau!

Dar până la urmă Escu a trecut la română. Probabil că a luat tot un 7, că mai mult nu reuşea.

Toată lumea mă cunoaşte pe-aicea de pe vreundeva. Io abia dacă îmi aduc aminte de cineva, în afară de Georgiana şi prietenul ei (mi s-a reamintit că îl cheamă Cornel), Alf, Escu şi prietena lui (mi s-a reamintit că o cheamă Dora), Rami şi Fadi. Georgiana, Alf, Escu şi Rami mi-au fost colegi de liceu. Fadi este fratele mai mic al lui Rami şi am făcut împreună cursuri de limba germană. Rami se însoară mâine. E normal că nu m-a invitat la nuntă.

Şi acum mă duc la veceu.

The Shoop Shoop Song – Cher

Georgiana are brăţară la picior. După ce a citit hieroglifele mele, mi-a mărturisit cu mândrie că are şi inel de deget de picior, dar nu-l purta în seara cu pricina.

Explică-le tuturor ce scrii şi de ce. Dă-te mare. Nu le dai poveştile decât dacă le citesc pe toate. Nu au timp. Atunci nu le dai nici una. Justificat.

This Thing Called Love – Queen
Juanes – La camisa nera

Georgiana mi-a arătat fericită inelul de logodnă. Nunta cândva în primul sezon de nunţi de la anu’.

Alf pleacă.

În seara asta am încercat din nou să iau legătura cu Lucian. Iar nu mi-a răspuns la telefon. I-am dat SMS: „Aş vrea să te văd. Dana”. Dacă nu-l sensibilizez nici cu SMS-ul, sunt lipsită de mijloace pentru a lua legătura cu el. Vreau doar să-i arăt acele superbe scrisori pe care mi le-a scris la un moment dat. Asta-i tot!. Şi să văd ce mai face.

Io: „Escule, mai vreau şi io hârtie!”

Escu: „Cum mă cheamă pe mine?”

Io: „Escu”.

De fapt, el este Alexandru Popescu, fiul actriţei Gabriela Popescu. Dar eu nu i-am zis niciodată altcumva. Cum aş putea să-i spun Alex acum?

Escu îmi dă un carton.

Escu: „Poţi să scrii pe aşa ceva?”

Io: „Pot să scriu pe orice!”, zic io, tare mândră de mine.

Cum îl cheamă p-ăla … Enrique … nu, celălalt … Ricky Martin … La copa dela vita … sau cam aşa ceva … Allez allez allez! Go go go! Allez allez allez! Do you really want it? Do you really want it? Tonight is the night we are gonna celebrate … Go and get it!

Escu către Dora: „De unde ştiai de Dana?”

Dora: „De la voi … din povestirile voastre … pe Dana o aveam cel mai clar în minte … nu ne cunoşteam înainte de nunta lui TB … Şi cu Andreea Căproiu am avut aceeaşi senzaţie … Dar când m-am întâlnit cu ea pe stradă ultima oară … nu ştiu … era ciudată …. Am auzit şi recentele poveşti despre ea … Ce se întâmplă cu ea?”

Nimeni nu ştie de fapt ce se întâmplă cu Andreea Căproiu. Eu bănuiesc că îşi bagă în venă. Altă explicaţie nu găsesc. Sau că a înnebunit pur şi simplu. Lumea nu este însă de acord cu mine. Tot speră să fie o fază trecătoare. Dar durează de mai bine de un an.

Dora: „Nu ştiam o poveste anume despre Dana … O simţeam că este dintr-o bucată …. aşa … ca mine….”

Dora către mine: „Undeva tu să ai chestiile alea ale tale, să nu stai închisă în gogoşarul ăla al tău … dacă e cineva care să ţi le vadă, e mare lucru … Eram la înmormântarea bunicii lui Alex … după ce am strâns tot … ne întrebam cum că ce facem acum … hai să ne distrăm[1] …. Ce-ar fi ca în fiecare dimineaţă să mă trezesc şi să mă gândesc azi unde plec? … În fiecare zi trebuie să ai măcar un lucru pe care îl faci pe îndelete … fie el şi un caca foarte mare … şi simţi astfel că măcar ai făcut un lucru pe ziua respectivă … aşa … ca lumea. Şi mai am o chestie mişto: viaţa e un jos şi în jocul ăsta nu eşti singur. N-am inventat eu asta … dar … fă totul la maxim … te plictiseşti … ia-o de la capăt!”.

Stere – Timpuri Noi E minunat …

De ce a trebuit să taie melodia asta?

Cornel face poze. Are un aparat foto impresionant. Sper să-mi dea şi mie pozele.

Goran Bregovic – Mesecina

Georgiana a primit o bluziţă albă şi nişte bermude bej. Îi vin bine (le-a probat şi ni le-a arătat). A mai primit şi o rochiţă. N-a probat-o (pentru că nu a încăput-o la bust).

Georgiana: „Cred că îmi pun maieul maro”.

Dora cască. Pentru că îi e somn de moare!

Am mai comandat un gin tonic. Fumul de la ţigara Georgianei îmi intră în nas şi în ochi, pentru că a lăsat-o în scrumieră în faţa mea şi a plecat să discute vorbe cu diverşi invitaţi.

S-a întors Georgiana. Şi-a luat ţigara.

Georgiana: „Nu pot să cred că mi-a luat paharul de bere! … Mi se pare că este cea mai de căcat zi a mea!”

Io: „De ce?”

Georgiana: „Mi se pare că nu se simte lumea bine … nu dansează … Sper că nu notezi şi asta!”

CALMEAZĂ-TE GEORGIANA! RELAX!

A plecat cică după lumânări sau aşa ceva. Iar şi-a lăsat ţigara în faţa mea. Tot fumul … ştiţi voi unde!

It’s my party and I cry if I want to I cry if I want to.

Asta îi cântasem io Georgianei la începutul petrecerii. A venit tortul! Totul e previzibil.

Toată lumea cântă LMA! Este acoperită oarecum melodia pusă prin staţie … într-un final s-au gândit să o oprească! Tare!

Evident, cât timp o pupă lumea, ţigara e tot la locul ei … în scrumieră în faţa mea.

Aoleu! Iară mi se termină hârtia! Adică cartonul.

Inelul Georgianei: irelevant câte carate … totuşi 18+1 (habar n-am ce-nseamnă asta).

Georgiana: „E mai frumos decât ce aş fi putut să văd vreodată!”

Io: „Te cred”.

Georgiana: „Asta dacă tot nu aveai ce să scrii! Şi dacă te plictiseşti, poţi să mănânci nişte tort care are mai multă frişcă decât altceva. În loc să dansezi şi să te simţi bine …”

FALS!

Io mă simt bine …

Georgiana: „făcând ce te face să te simţi bine.”

CORECT!

Mănânc tort.

Scrisul Georgianei: „Am furat pixul şi cartonaşul Danei. O las 2 secunde să aleagă fructele din tort 😀 Curioasă să vadă ce am scris … J i-am furat şi jumătate din felia de ananas.”

Io: „Recunosc că m-ai păcălit şi că mi-ai furat ananasul. Data viitoare o să fiu pe fază!”

Georgiana: „Mai avem şi tort de bezea!”

Io: „Uăuh!”

Dora: „Pa! Să rămâi aşa cum eşti!”

Aşa cum?!
[1] Dora nu ştie povestea Înmormântarea lui Tataie J. Poate că este ca mine, dar nu o cunosc şi nu pot confirma opinia ei.

Istoria românilor – Sărbătoarea naţională 23 august

defilare_23_augustNu pot să înţeleg de ce comuniştii şi-au ales să sărbătorească în asemenea hal ziua de 23 august. Manifestaţii peste manifestaţii, ode şi cântece infecte, spectacole cu copii chinuiţi pe stadioane.

În fiecare an, 23 august pica în vacanţa de vară. Eram convocaţi la şcoală, în colţul blocului, după grădiniţă, pentru a exersa pe terenul de volei pentru acele manifestaţii (teren care în prezent nu mai există, fiind ocupat nu-se-ştie-cum de construcţii hidoase: două case de o arhitectură dubitabilă, o şcoală de şoferi şi un magazin de carne). Nivelul nostru de pregătire pentru slăvirea marii sărbători naţionale nu se putea compara niciodată cu nivelul celor care prestau jos pe stadion şi, în cel mai bun caz, eram amplasaţi în tribune.

Ni se spunea că 23 august reprezintă ziua în care ţara noastră, datorită comuniştilor, a întors armele împotriva fasciştilor hitlerişti imperialişti. Oricum nu înţelegeam mare lucru din nimic [1]

Mi-aduc aminte cu această ocazie cum erau structurate manualele de istorie pentru clasele primare. Istoria noastră era prezentată succint: Burebista, Decebal, Gelu, Glad şi Menumorut, Basarab (i-a bătut pe unguri la Posada), Mircea cel Bătrân, devenit pentru o perioadă de timp „cel Mare”, Ştefan cel Mare (abia după Revoluţie l-au făcut „şi Sfânt”), Vlad Ţepeş (în timpul căruia cine lua de la o răscruce o monedă care zăcea pierdută pe-acolo era tras în ţeapă), Mihai Viteazu (fiecare dintre Mircea, Ştefan, Vlad şi Mihai îi bătuse de îi uscase pe turci şi, în plus, Mihai anticipase momentul 1918), Matei Corvin, Avram Iancu, Horea, Cloşca şi Crişan şi lupta lor împotriva grofilor (Ceauşescu a plantat la Ţebea noul gorun, pentru a-l susţine moral pe cel bătrân plantat chiar de Horea), epoca fanariotă cu rebelul Tudor Vladimirescu şi Pintea haiducul (ce frumos călărea Adrian Pintea în fimul „Pintea haiducul”!), Revoluţia de la 1948 cu Bălcescu (lui Ceauşescu i se pusese pata pe Bălcescu şi erau făcuţi uitaţi alde Brătieni, Ştirbey ş.a.), Alexandru Ioan Cuza, care a realizat unirea Principatelor şi care l-a primit pe Moş Ion Roată. Apoi urma, fără să se înţeleagă de unde şi până unde, Războiul de Independenţă, Primul Război Mondial şi România Mare (fără a se menţiona de Basarabia şi Cadrilater). Lipsea perioada de instituţionalizare şi înflorire a ţării noastre – a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu toate acele personaje descrise minunat de Ioana Pârvulescu – şi frumoasa perioadă interbelică (din care existau numai referirile la PCR care s-a constituit în 1921, absolut toate congresele PCR şi grevele comuniste din ’33 – cu ăla săracu’ care căzuse, de fapt, beat pe sirenă). Oricum, lipsea cea mai mică referire la vreun rege. Pe atunci habar n-aveam că avusesem şi alt tip de conducători decât domnitori.

Urma cel de-al Doilea Război Mondial în care nu se ştie de ce intrasem tocmai alături de Germania nazistă, fascistă, hitleristă şi imperialistă. Bine că a venit ziua de 23 august să scăpăm de această mezalianţă şi să purcedem să devenim ţară cu adevărat comunistă!

Apoi, urmau descrierile tuturor congreselor PCR de după marea victorie a comunismului împotriva forţelor oculte naziste, fasciste, hitleriste şi imperialiste, şi marile realizări comuniste, sub atenta oblăduire a Tovarăşului Nicolae Ceaşescu şi a Tovarăşei Elena Ceauşescu ca, de exemplu, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului, Transfăgărăşanul, etc. Nu ştiam nimic despre Gheorghe Gheorghiu-Dej, decât că era o localitate cu numele ăsta undeva prin Transilvania.

La lecţiile de spălare pe creier, tovarăşa învăţătoare ne întreba care vor fi cele 5 mari realizări viitoare ale comunismului. Eu ştiam mereu una dintre ele şi ridicam mâna: prin Canalul Dunăre-Marea Neagră, Bucureştiul va deveni oraş-port!

Mai ştiam că urma să dispară banii (element cu nuanţă imperialistă), iar lumea urma să se ducă la alimentară şi să ia pâine fără a fi nevoită să plătească. Pentru că, în comunismul adevărat, toţi urmau să muncească din propria conştiinţă, şi să mănânce numai atât cât avea nevoie. Dar până să ajungă poporul să aibă conştiinţa comunistă adevărată, trebuia să i se inducă elementele necesare de orientare, ca, de exemplu, raţiile. [2] Abia aşteptam să devenim Republica Comunistă România! (sîc!)

[1] Extras din Hotărârea Comitetului Central al PCR din 11.03.1969 cu privire la aniversarea a 25 de ani de la eliberarea României de sub jugul fascist: Memorabilul act de la 23 August 1944 este încununarea luptei duse de-a lungul veacurilor de poporul român împotriva exploatării şi asupririi, pentru libertate şi independenţa natională, pentru progres social şi propăşirea ţării. În condiţiile cînd cercurile cele mai reacţionare burghezo-moşiereşti au instaurat dictatura militaro-fascistă, au înfeudat ţara imperialismului fascist german şi au împins-o în războiul antisovietic, masele muncitoare, pături social-politice largi, s-au manifestat activ în lupta împotriva opresiunii fasciste şi a războiului, pentru libertatea patriei. Dînd glas frămîntărilor şi aspiraţiilor uriaşei majorităţi a populaţiei ţării, Partidul Comunist Român – stegar neînfricat al intereselor vitale ale poporului român – a condus rezistenţa antihitleristă, lupta de eliberare de sub jugul fascist, dovedindu-se la înălţimea răspunderii sale revoluţionare, naţionale. Este meritul nepieritor al partidului nostru de a fi militat cu succes pentru realizarea unităţii de acţiune a clasei muncitoare, a Frontului Unic Muncitoresc, de a fi organizat şi unit în jurul său toate forţele democratice şi patriotice, de a fi răsturnat, împreună cu aceste forţe, dictatura militară fascistă.

Extras din Hotărârea Comitetului Politic Executiv al C.C. al PCR din 15.02.1985 privind aniversarea a 40 de ani de la victoria asupra fascismului şi sărbătorirea Zilei independenţei României: Prin înfăptuirea victorioasă a revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă din august 1944, care a dus la răsturnarea guvernului de dictatură militară a lui Antonescu, poporul român – scuturînd dominaţia fascistă şi luîndu-şi soarta în propriile mîini – a întors din primele momente, ca un singur om, armele împotriva Germaniei hitleriste, s-a alăturat cu întregul său potenţial militar şi economic coaliţiei antifasciste, luptînd de partea acesteia pînă la victoria finală asupra Germaniei hitleriste. Prin hotărîrea cu care s-a avansat în lupta antihitleristă, prin eroismul şi jertfele uriaşe pe care le-a dat în această luptă, poporul român a demonstrat, prin fapte, că nu a avut nimic comun cu cei care au dezlănţuit războiul contra Uniunii Sovietice, că aspiraţiile sale erau de partea popoarelor care s-au opus fascismului, a luptei pentru dreptate, libertate şi independenţă.

[2]Extras din Constituţia Republicii Socialiste România din 1968 – Economia naţională a României este o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie. În Republica Socialistă România, exploatarea omului de către om este pentru totdeauna desfiinţată şi se înfăptuieşte principiul socialist al repartiţiei după cantitatea şi calitatea muncii. Munca este o îndatorire de onoare pentru fiecare cetăţean al ţării.

Personaje şi porecle la blocul 17

parcarea1Scara 1

La parter, la 3 camere: Loredana şi Vişinică. Loredana nu a primit poreclă; s-a măritat în cele din urmă cu Andi de la scara 5 şi au şi un bebeluş. Vişinică, fratele ei mai mic, avea la un moment dat nişte bermude cu flori vişinii pe ele (Janu mi-a adus aminte că îl chema de fapt Doru).

La etajul 1, la 3 camere: Natalia. Nu a primit poreclă. În liceu, se făcuse rockeriţă şi o târau băieţii până acasă, lăsând-o sprijinită de sonerie şi fugind ulterior să nu fie prinşi de părinţii Nataliei.

La etajul 2, la 3 camere: Daniela. Nu a fost botezată nicicum. După un trecut tumultos (a fost prinsă copiind la bac şi scoasă afară din examen, a plecat de acasă la o vârstă fragedă, etc.), a terminat facultatea de litere (germană, engleză), s-a măritat şi are o bebeluşă absolut adorabilă – Mara.

La etajul 2, la 2 camere: Sandiles. Era într-atât de cretin, cânta şi la vioară. La aniversările lui, maică-sa îl punea să ne cânte la vioară. Încă de la primul scârţâit, începeam cu toţii să râdem în hohote.

La etajul 3, la 3 camere: Rossi. Cristi pe numele său, juca foarte bine fotbal aşa încât i s-a atribuit numele marelui Paolo Rossi.

La etajul 4, la 3 camere: Neagu, cel care ne tăia minigiile de fotbal cu cuţitul şi arunca cu pietre în noi de la etaj atunci când mingea intra într-una din grădinile lui (cea din faţa blocului şi cea din spatele blocului) şi noi săream repede gardul să le recuperăm.

Scara 2

La parter, la 3 camere: nu am ştiut niciodată cine stă.

La parter, la garsonieră: Grasa. Avea un trabant şi stătea mereu cu gura pe noi că făceam gălăgie şi îi deranjam şi trabantul. Când am căzut ca fraera în genunchi (asta acu vreo 6 ani), de a trebuit să mi se facă injecţii din 6 în 6 ore, am rebotezat-o în mod singular Doamna Beji (conform indicaţiilor Doamnei Constantinescu), aflând cu fusese asistentă medicală şi acceptând să se canonească să îmi facă acele injecţii absolut dureroase.

La etajul 1, la 2 camere: Georgică şi Oană. Georgică, mai mare decât noi, a devenit vânzător la McDonald’s. Bine, ulterior a devenit şef de sală la McDonald’s. Oană provenea de la prenumele său, Ion. Era băiat de treabă.

La etajul 2, la 2 camere: Ceăpălin şi Angelica. Ceăpălin, bun fotbalist şi el, jucase de mic fotbal la Rapid, a emigrat cu ocazia campionatului modial de fotbal din 1994 în America. A jucat fotbal până i-au trosnit ăia piciorul şi nu a mai putut presta. S-a îngrăşat apoi ca un porc. Angelica a luat-o pe cale artistică, apărând la televizor la Şcoala Vedetelor.

La etajul 3, la 3 camere: Jimmy Crăcăny. Slab mort, Sorin pe numele său, s-a făcut inginer şi lucrează la institut cu maică-sa, taică-su şi Mama.

La etajul 4, la 3 camere: Bea şi Porţic. Bea (Beatrice) era cu mult mai mare decât noi, aşa încât nu am ideea ce se întâmpla cu ea. Porţic (Cristi, doar cu vreo 4 ani mai mare decât mine) a terminat şi el Politehnica. Sau ASE-ul? Janu zice că ASE-ul.

Scara 3

La parter, la 3 camere: Bijboc şi Paulică. Bijboc (Valentin pe numele său adevărat) era atât de handicapat când era mic încât dacă îl puneai să se dea tare cu capul de asfalt, el se dădea. În plus, dacă dădeai în el, râdea. Dădeai mai tare, el râdea mai tare. Dar era bun portar la fotbal. Paulică, fratele lui mai mic, era, şi este în continuare, bâlbâit. A emigrat în Germania, după ce a făcut Departamentul de germană la Politehnică.

La etajul 1, la 3 camere: Miss Piggy. Mirela Cosma (un pic grăsuţă de mică) s-a mutat din bloc în urma divorţului părinţilor ei.

La etajul 1, la 2 camere: Popeasca, cea căsătorită cu domnul acela mult mai tânăr decât ea (despre care iniţial credeam că e frati-su, nu bărbat-su) şi care cultiva diverse în grădina aferentă scării 3 din spatele blocului.

La etajul 2, la 3 camere: Mihaela şi Simona. Mihaela s-a măritat cu un preot şi are 3 copii. Trăiesc acum în Grecia. Simona a emigrat printr-o ţară nordică şi am auzit că s-ar fi măritat şi ea.

La etajul 2, la 2 camere: Loredana şi Adi. Numele de familie: Mic. S-au mutat din bloc de mult. Loredana Mic este de o prostie rar întâlnită. Adi Mic, cu care m-am întâlnit acu vreo câţiva ani, era student pe la o Politehnică.

La etajul 2, la garsonieră: Tanti Olimpia şi Nea Marin.

La etajul 3, la 3 camere: Ceapă (Cosmin, fiul lui Păduraru). Student pe la vreo Politehnică şi el.

La etajul 3, la 2 camere: Mariana şi Titile. Numele de familie: Cocoş. Mariana s-a măritat şi are un copil. Titile (Vasile pe numele său adevărat) era şi el student pe la vreo Politehnică.

La etajul 4, la 3 camere: Nicoleta – Chinezoaica. Fata preşedintelui de bloc Chiriac. S-a măritat la 17 ani cu bărbată-su şi are doi copii. Taică-su m-a rugat să îi găsesc o slujbă mai acătării, întrucât actualmente cară lăzi pentru 3 milioane pe lună.

La etajul 4, la 2 camere: Mihaela, Alice, Georgică şi Florin. Copiii lui Tanti Mariana (cultivatoare şi ea de legume în spatele blocului) şi ai lui Nenea XXX şi verii Nicoletei – Chinezoaica. Oare cum locuiau ei 6 persoane în acele două camere?

Scara 4

La parter, la 3 camere: Alice (Lala) şi Şobi. Alice era mult mai mare decât noi. Şobi (Claudia) avea incisivii destul de pronunţaţi. S-a făcut ziaristă. Ultima oara când m-am întâlnit cu ea era pe la Evenimentul Zilei. Nu se înţelegea deloc cu Mirela Dumitru, de unde şi conflictul între maică-sa şi toporul ei şi părinţii Mirelei Dumitru.

La etajul 1, la 3 camere: Renţiu sau Renţ. Laurenţiu este nepotul familiei Brancu. Înainte ca părinţii lui să se mute din bloc, locuiau împreună cu familia Brancu şi cu tatăl Domnului Brancu, Domnul Brancu cel Bătrân.

La etajul 1, la 2 camere: Mirela Dumitru şi Ursică. Mirela Dumitru nu a primit poreclă (era şi mai mare decât noi), dar s-a măritat cu un miliţian şi are un băieţel. Ursică era atât de bătut în cap încât, dacă îl puneai să bea apă din balta din faţa scării, el îşi înmuia mănuşa în apă şi apoi aştepta cuminte să i se scurgă apa în gură.

La etajul 1, la garsonieră: Tovarăşa. Studentă la geografie-engleză, ulterior profesoară de engleză şi geografie în satul XXX de Sus (sau de Jos, nu mai ţin minte) unde primise repartiţie – un sat rupt de lume prin Bărăgan; Tovarăşa ne era profesoară de engleză când eram mici. Ura să îi spunem Tovarăşa şi sărea peste lecţiile cu CAP din manualele şcolare.

La etajul 2, la 3 camere: Janu şi eu. Eu nu am primit poreclă. Au încercat, dar nu a ţinut prea mult, să îmi spună Dănilă Prepeleac.

La etajul 4, la 2 camere: ŢEPC. Adică Ţăranul E Pe Câmp. Ionuţ, numit din când în când şi Oană (ca Oană de la scara 2), era trimis de părinţi la ţară din prima până în ultima zi a fiecărei vacanţe.