Blogul Danei

Revoluţia a fost pentru noi, copiii, cu adevărat o revoluţie.

Definiţia revoluţiei din DEX-ul comunist (Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975): schimbare calitativă radicală a societăţii bazate pe clase antagoniste, prin care se realizează trecerea de la o formaţie social-economică inferioară la alta superioară. Nu cred că e cea mai bună definiţie pentru ceea ce am simţit eu în acele momente.

Ceea ce am simţit a fost că nu ştiu ce se întâmplă. Dintr-o dată, PCR a dispărut. Steagurile au rămas fără stema din mijloc. Pe Ceauşescu cică l-au omorât de Crăciun (ce-o fi ăla?). Aham, deci nu mai avem Moş Gerilă! Teroriştii cică ameninţau de peste tot. Terorişti arabi crescuţi de mici copii de Elena Ceauşescu pe care o iubeau ca pe mama lor. Frontul Salvării Naţionale. Iliescu (care îi fusese profesor lui Tata la ASE – profesor de ceva numit ideologie politică, sau cam aşa ceva). Petre Roman, carismatic deşi fără gât, cu pulovăr roşu, cică e prim ministru (din nou, ce-o fi ăla?). Au apărut partidele politice. PNŢ şi PNL ca partide istorice. Cum pot exista mai multe partide? Ah, atunci am înţeles dilema lui Tata cu ocazia completării declaraţiilor acelea anuale către Securitate (?) în momentul întrebărilor de genul: Aveţi copii? Da, era răspunsul. Data naşterii lor? 1976 – Bogdan (adică Janu) şi 1978 – Dana. Au fost membri ai PNŢ sau PNL (ce-or fi fost alea?!)? Aici Tata se încurca şi încerca să le explice că suntem copii născuţi după 1945. Nu conta. Trebuia să răspundă cu da sau nu.

La scurt timp după „evenimentele din decembrie opzeşnouă” Tata a ajuns la concluzia ca aştia sunt tot comunişti. Cred că era prin februarie 1990. Nu mai ştiu care era raţionamentul, dar cât timp l-am ţinut minte părea unul valabil. Apoi au fost evenimentele de la Târgu Mureş – crecă prin martie 1990. Eh, şi apoi Piaţa Universităţii.

Mama era plecată în delegaţie într-una din ţările arabe. Parcă Irak. Sau Egipt. Nu mai ţiu minte. Ea tot pleca aşa pe la arabi câteva luni în delegaţiile ei. Aducea acasă dolari din diurna aia infimă de 22 dolari pe zi. Tata, evident, seară de seară, moţ-cocoţ, cu cei doi copii în Piaţa Universităţii. Mama n-ar fi autorizat cu siguranţă prezenţa copiilor în Piaţă. Tata scanda fără jenă alături de toţi ceilalţi. Nouă ne era ruşine să scandăm. Jos Comunismul! Punctul 8 de la Timişoara! Cristian Paţurcă şi Vali Sterian. Tare frumos cântau. Nimeni nu bănuia ce urma să se întâmple. Toţi erau încrezători şi entuziasmaţi. Era Zona Liberă de Comunism. Corturile studenţilor erau instalate pe gazonul din faţa Teatrului Naţional pentru a păstra această zonă nepângărită. Eu m-am plimbat printre acele corturi. Nici vorbă de lucrurile auzite de la cripto-comunişti vizavi de studenţii care dormeau în corturi pentru a păzi Piaţa de securiştii care îşi „uitaseră” în mod oficial apartenenţa la organul represiv.

Se pare că în Piaţă ne-am tot întâlnit cu vecinul Mihai care stă la una din scările blocului 18. Eu nu îmi aduc aminte, dar, în momentul în care Mama a reuşit cu chiu cu vai să-şi cumpere acel frigider înalt până în tavan (care are şi 3 rafturi de congelator, că cele 4 ale congelatorului propriu-zis de pe hol nu îi ajungeau), lăsându-ni-l aştia de ni l-au vândut în mijlocul străzii, şi noi, adică Mama, Janu şi eu, neputând să-l cărăm până sus, vecinul Mihai (cam veşnic reparator al acelei Dacii care îi aparţine), ne-a sărit prompt în ajutor în amintirea lui Tata cu care petrecuse serile în Piaţa Universităţii.

Ulterior evenimentelor din 13-15 iunie 1990 a ieşit placa aia de vinil cu cântecele din Piaţă. Am reuşit să fac rost cu împrumut de una şi să mi-o copiez pe casetă să le ascult. Caseta a fost înregistrată şi pentru Doamna Constantinescu (vecina de la 4, care vorbeşte agramat, e pisaloagă, dar acum ne ajută la curăţenie, chiar dacă între timp s-a mutat din bloc, respectiv de 2 ani de când am cumpărat eu acel apartament). Am recomandat-o şi diverselor prietene să le facă curăţenie. Cert este că şi Doamna Constantinescu asculta în draci această casetă, şi destul de tare, astfel încât Doamna Plop (vecina de la garsoniera de la 4, Dumnezeu s-o ierte!) să se sesizeze şi să fie prinsă ascultând cu paharul la uşa apartamentului Doamnei Constantinescu. Se pare că Doamna Plop nu împărtăşea aceleaşi opţiuni politice cu Doamna Constantinescu.

În fine, în tot acest context revoluţionar cu adevărat, în absenţa Mamei, apare la noi în casa Mamaie. Fac o mica paranteză: Mamaie avea bunul obicei să se plimbe cu traista în băţ dintr-o casă în alta. Doua-trei luni pe la unul dintre copiii ei, doua-trei luni pe la altul, alte luni pe la vreo soră a ei, ş.a.m.d. Când venea în vizită, întotdeauna aducea câte ceva. Cel mai adesea o carte. Carte care fusese luată de obicei din casa în care poposise anterior. Urmau întrebările între noi: tu aveai cartea cutare? De ce? Mi-a adus-o cadou Mamaie. N-am descoperit originea Dictionarului Enciclopedic pe care i l-a adus la un moment dat lui Janu. Posibil ca versiunea lui Mamaie să fi fost adevărată, adică să-l fi cumpărat special pentru el de la un anticariat.

Bun, revenind, Mamaie, ca Mamaie. Neschimbată. Doar că, după revoluţie, se îndrăgostise de cuplul Iliescu-Roman. Vă daţi seama că lui Tata nu-i erau deloc pe plac opiniile ei politice. În fine. Asta era. La un moment dat însă, discuţiile dintre ei s-au încins. Mama nu era, aşa că nu putea aplana situaţia. Tata era perplex, iar noi, copii, eram de acord cu el: cum putea Mamaie să zică că vin moşierii să ne fure ţara? Tiţu, tatăl lui Mamaie, fusese chiabur, avusese zeci de hectare în Ialomiţa, era, se zice, apropiat al lui Maniu şi însărcinat să propage doctrina PNŢ printre ţăranii din sat (întrucât vorbea totuşi pe limba lor), după venirea comuniştilor fusese spoliat de avere şi trebuise să se ascundă prin poduri şi să-şi schimbe numele din Rădulescu în Păcală. Ceva nu mergea în raţionamentul lui Mamaie. Asta, combinat cu faptul că aplica teoria „eu sunt curată, întrucât pielea mea nu se murdareşte”, l-a făcut pe Tata să-i acorde din momentul respectiv o singură noapte de graţie, invitând-o „politicos” să-i părăsească casa a doua zi, pentru că îi murdăreşte cearşafurile. Trebuie să-l înţelegem şi pe el, era singur (Mama era plecată, după cum am spus) şi trebuia să aibă grijă şi de noi, copiii.

Mamaie nu s-a lăsat însă în ceea ce priveşte părerile ei politice. A cusut un tablou dedicat minerilor (ea coase tablouri de la vârsta de aproximativ 70 de ani) pentru prestaţia deosebită din cadrul evenimentelor din 13-15 iunie. Acel tablou, nu goblen, ci cusut în punct românesc (ca mai toate cele aproximativ 100 pe care le-a cusut, dintre care mai are în galeria proprie vreo şaizeci şi ceva), este compus în principal din masa pe care şade vaza cu flori (clopoţei, sau cam aşa ceva) şi, eventual, fluturi; masa, vaza, florile şi fluturii au diverse culori şi diverse poziţii în funcţie de ceea ce vrea să reprezinte tabloul. Ei bine, cel dedicat minerilor exprimă întunericul din subteran, unde ei muncesc din greu pentru a scoate cărbunele ţării, adică masa este acoperită de o faţă de masă indigo foarte închis, cu câteva puncte aurii, pentru a simboliza cristalele din subteran, vaza este de culoare violet închis, florile sunt turcoaz, fondul este albastru închis, iar pe fereastra din dreapta taboului este înfăţişat peisajul idilic al suprafeţei: lanul de grâu, apa, pădurea, cerul. Tabloul poartă inscripţia „Devotament” şi apoi „Minerilor – cu dragoste”.

Lucrurile în ţară îşi urmează făgaşul lor istoric. Se ajunge la momentul despărţirii de Roman. Era septembrie 1991 şi minerii îl debarcă pe Roman. Mamaie rămâne ferm admiratoare a lui Petre Roman şi începe să îl urască pe Iliescu. N-am idee dacă era adepta lozincii femeilor de la Apaca: „Nu vrem bani, nu vrem valută/Vrem ca Roman să ne …”. Dar ce te faci cu tabloul dedicat minerilor? Nu mai este adecvat situaţiei intervenite. Mamaie hotărăşte că trebuie să intervină o schimbare şi adaugă la dedicaţie: „şi cu durere”.