Blogul Danei

Apăi, o să v-o zic şi p-asta. Făcui io ce făcui şi mă lipii de unul şi de altul de-am plecat în conced tocmai în Creta timp de două săptămâni. Numa’ bine. Tot ce am reuşit să fac acolo mai acătări a fost să izbesc maşina închiriată de copacul din spate, încercând io să plec de pe loc în direcţia de mers înainte. Da’ n-a fost bai, că ăia de la Herz n-au verificat maşina când am predat-o, aşa că am rămas cu izbitura neachitată.

Când dau să mă întorc, Mama plecase deja de o zi în concediul ei (prima parte). N-am mai apucat prin urmare să o văz la faţă. Tot ce reusise ea să facă în absenţa mea (tot aşa mai acătări) a fost să stea în trafic pentru a fi izbită în haion (sau cum s-o numi ăla) de unu’ din spate. Dl. Cristian, grijuliu de fel cu maşinile noastre, i-a dus-o imediat în service. Aşadar, atunci când m-am repatriat pe meleagurile natale din Berceni, pe cele două locuri de parcare din faţa blocului rezervate de noi atent la Primăria de sector tronau maşina mea şi maşina Dlui. Sefciuc, el însuşi plecat în concediu cu Mama.

High life pentru cele două maşini şi pentru vecini care sunt sigură că vociferează de fiecare dată când alde Macarie au mai multe maşini parcate în faţa blocului. A trecut o săptămână liniştita pentru toata lumea şi pentru toate maşinile. Se face din nou sâmbătă. Dimineaţă. Mă trezesc destul de devreme, mai bine spus mă dau jos din patul meu destul de devreme, pentru a mă târî pe canapeaua din sufragerie unde dau drumul la televizor şi baleez cele 3 canale de muzică. Evident că muzica urla la maxim. Tot nu mă trezesc cu adevărat.

Sună cineva la uşă. Cine-o fi? Trag o uitătură pe vizor. Nu reuşesc să disting decât un cap de femee. N-am idee cine e. Nu zic nimic.

„Deschide, Dănuţa, sunt io, nu sunt hoţii!”, se aude de partea cealaltă a uşii. Deschid uşa şi într-adevăr, era ea: Tanti Olimpia. Fac o mică paranteză în relatare pentru a vă explica istoricul personajului. Tanti Olimpia este soţia lu’ Nea Marin. Stau la scara 3, la garsoniera de la etajul 2 (cred). Fizionomia lui Tanti Olimpia aduce în mod izbitor cu fizionomia Elenei Ceauşescu. În plus, atunci când eram mici, cel puţin, Tanti Olimpia fuma. Fuma ţigări. Ce putea fi mai oribil decât această combinaţie? Ah, dar să nu uit! În plus era şi soţia lu’ Nea Marin, cel care pe care îl prindea dintre noi, fără nici un motiv, îi dădea pantalonii jos. Ceea ce ne enerva la culme, dar ce puteam noi, prichindeii, să facem?

Revenind. Tanti Olimpia îşi cere mii de scuze că m-a deranjat şi mă anunţă că au venit ăia să facă parcarea – adica să o asfalteze – şi că trebe să mut maşinile. Mă întreabă dacă nu am văzut anunţurile. Io ce să văd? Îşi imaginează careva că io citesc vreodată toate tâmpeniile afişate pe uşa de intrare în scară? Nu, că cică îmi lăsaseră afiş şi în parbriz. Sigur îmi lăsaseră, dar tot aşa de sigur îmi lăsaseră vineri seara, iar între acel moment şi sâmbătă dimineaţa io nu am ieşit din casă. E adevărat că m-am uitat pe geam seara (stând la o ţigară în bucătărie) şi am văzut ceva alb în parbriz. Da’ doar nu era să cobor să văd ce bilet de amor am primit de la vreun vecin reclacitrant! Tanti Olimpia îşi mai cere încă o dată scuze. Asta, probabil, pentru chinurile îndurate mici fiind noi toţi prichindeii, dintre care io am devenit mare avocat între timp, în opinia vecinilor. Oare or crede că sunt mare avocat de divorţuri?

Bun, asta e. Nu-i nimic, îmi zic io, bine că sunt acasă. Oops, îmi dau seama că nu ştiu dacă Dl. Sefciuc a lăsat cheie de la maşină în casă. Caut io aşa la prima vedere pe congelator, în coşuleţul de pe masa din bucătărie. Nimic. Nici urmă de vreo cheie. Îmi zic: asta e, trebe să-l sun. Deja vecini în faţa blocului deveneau impacientaţi. Mai erau doar vreo 5 maşini de mutat, dintre care 2 ale mele. Zis şi făcut. Îl sun, îmi răspunde (era în Franţa, deci plătea roaming). Apuc să îl întreb dacă a lăsat cheie acasă. Mă întreaba dacă sunt acasă şi îmi spune că mă sună pe telefonul fix. Îi precizez că trebe să mă sune urgent. Şi încep să aştept. Şi aştept. Degeaba. Îi dau SMS: “trebuie să mut maşina urgent din parcare”. Aştept. Tot degeaba. N-am ce să fac. O sun pe Mama. Bine că mi-a răspuns şi bine că era lângă el. Mi-a explicat unde lăsase cheia. Nu aveţi cum să vă imaginaţi unde o lăsase: într-o borsetă, pusă atent într-un fel de geantă de fâş, amplasată în noptiera din partea dreaptă a patului din dormitorul Mamei. N-aş fi ghicit niciodată. Oricum, bine că o lăsase şi bine că am reuşit să aflu unde e!

Îmi dau jos repede pijamaua, îmi trag un tricou oarecare şi pantalonii scurţi pe mine (n-am mai apucat să-mi pun chiloţi) şi cobor să mut maşinile. Întâi a mea. Nu apuc să intru în ea, comitetul de la scara 3, compus minim din Tanti Olimpia, Nea Marin, Tata lu’ Bijboc, Mama lu’ Bijboc şi Păduraru, îmi strigă parcă în cor: „Ai două maşini de mutat!”. „Da”, zic io, de parcă nu era absolut evident.

Scot maşina mea din parcare, simultan cu Titile (aşa am aflat şi io că Titile are o Dacie Nova albă), şi o duc lângă grădiniţă, pe trotoarul de pe latura blocului unde era odinioară terenul nostru de fotbal, cel cu canalul pe mijloc şi grăniţuit pe o latură de fostele ghene de gunoi şi pe altă de blocul nostru, teren actualmete năpădit de iarba (asta de când nu mai jucam noi fotbal acolo, că, pe vremuri, de cât fotbal băgam, nu creştea fir de iarbă pe el, spre disperarea lu’ Neagu!).

Mă întorc agale din colţul blocului să mut maşina Dlui. Sefciuc. Comitetul de la scara 3 era deja in culmea agitaţiei. Ce se făcea el cu maşina lui Chiriac (preşedintele de bloc), care nu era acasă nici el, nici tot familionul lui? Iar maşina lui, adică a lu’ ginere-su, trona în mijlocul parcării. Acum, daţi-vă şi voi seama: dacă presşedintele de bloc, cu cele 4 clase ale lui, nu a ştiut că aştia veneau să facă parcarea, cum putea Tanti Olimpia să pretinda că io să fi ştiut? Nu face nici un sens.

Duc şi cea de-a doua maşina în acelaşi loc. Mă întorc din nou agale foarte mândră de participarea mea la această acţiune revoluţionară. Nea Marin şi Păduraru sunt în continuare disperaţi pe motiv de maşina lu’ Chiriac. Păduraru mă întreabă dacă nu am vreo cheie pentru a deschide maşina lu’ Chiriac. Inginer de meserie, Păduraru trăieşte în continuarea vremurilor când cu o cheie de Dacie comunistă puteai deschide toate maşinile din parcare, ele tot Dacii de fel. Ce te faci, că Chiriac are Dacie Nova, iar timpurile s-au schimbat chiar şi pentru Dacii! Îi explic cu minimele mele cunoştinţe că chiar dacă aş fi avut cheie de Dacie Nova (cum de altfel avea şi el, cu care a şi încercat să deschidă maşina lu’ Chiriac), tot nu putea mişca acea maşina din loc că se bloca volanul. În fine. Nu pot face mai multe, aşa că mă duc sus.

De sus, printre picături de muzică la maxim la cele 3 canale de muzică, urmăresc din când în când ce se mai întâmpla în parcare. Ăştia au intrat imediat cu utilajele, ocolind pe cât posibil cele 3 maşini rămase: cea a lu’ Chiriac şi alte două de la scările îndepărtate ale blocului 18. Nea Marin se aude strigând în gura mare: „Ce să facem domne? Au rămas 3 maşini, una aici – zice el arătând către maşina lu’ Chiriac – şi două acolo – arătându-le pe celelalte două -, dar dacă n-avem chei la iele?” Evidenţa nu era suficientă pentru ochiul neavizat al muncitorilor asfaltatori; trebuia ca Nea Marin să le spună că mai sunt 3 maşini în parcare. Şi să ne înţelegem bine, Nea Marin şi Tanti Olimpia nu au maşină.

Nu ştiu cum s-a rezolvat într-un final problema; probabil că între timp au dat muzică bună pe VH1 şi nu mi-am mai pierdut timpul cu evenimentele din parcare. Ştiu doar că la un momendat parcarea a devenit complet şi total goală.

Status quo-ul s-a păstrat doar sămbâtă. Unii vecini şi-au parcat maşinile pe locurile lor duminică. Io de ce să fi făcut asta? Pe biletul din parbriz scria că sunt lucrări între 15 şi 18 iulie. Nu puteam risca să mut maşinile la loc întrucât cunoştinţele mele în asfaltare nu mă puteau ajuta în sensul de a-mi da seama dacă lucrările s-au terminat sau nu. Luni dimineaţa m-am dus la serviciu cu a mea, seara am parcat-o la locul ei, întrucât vecinii începuseră deja să umple parcarea. Evident că mi-a fost lene să mă deplasez 50 de metri până în colţul blocului să o mut şi pe a Dlui. Sefciuc. Această lene s-a perpetuat până vineri seara. Răstimp în care Mama îmi scria e-mail în fiecare zi pentru a mă întreba dacă am mutat maşina Dlui. Sefciuc la loc. Răspunsul invariabil din partea mea era că nu, pentru că îmi fusese lene.

Vineri seara, în schimb, mă sună Dl. Cristian. Hopa, ce-o mai fi şi asta? Nu o să vă vină să credeţi: Dl. Sefciuc l-a sunat din Franţa pe Dl. Cristian pentru a-i trasa sarcina de a muta maşina pe locul din faţa scării. În aceste condiţii, n-am mai avut ce face. Vineri seara, la orele 22:00, după ce am re-căutat cheia o juma’ de oră că nu mai ştiam unde o pusesem, m-am târât să-i mut maşina. Ei se întorceau nu mai târziu de duminică. Dar înţelesesem în cele din urmă că problema nu mai suferea amânare. Nu conta că lângă grădiniţă nu parchează nimeni niciodată. MAŞINA TREBUIA MUTATĂ PE LOCUL DIN FAŢA SCĂRII.

Sâmbătă linişte. Duminica, mă duc la grătar la Traian. Janu cu Sughi erau la munte. Mă scot, întrucât zic că se duc să o culeagă ei pe Mama şi pe Dl. Sefciuc de la aeroport pe drumul de întoarcere. Aşa că îmi văd liniştită de grătar. În aceeaşi seară veneau şi Doiniţa (sora cea mică a Mamei) şi Viorel (soţul ei) să doarmă o noapte la noi. Cumpărasem câte ceva să pun pe masă pentru toată lumea (timp de două săptămâni de absenţă de mamă frigiderul fusese gol). Udasem şi florile. Eram chiar foarte mulţumită.

În drumul spre casă de la Traian, pe la orele 23:00, mă sună frati-miu. „Ha, ha, ha!”, zice el monosilabic la telefon. „O să ai o surpriză când ajungi acasă!”. Vă rog să mă credeţi că mi-a stat inima în loc. Nu mă gândeam decât la zecile de milioane (lei vechi) lăsate în cutia de carton roşu din birou care or fi fost furate de careva. Nici gând! Îmi explică pe larg: maşina Dlui. Sefciuc, parcată frumos pe locul maşinii maică-mii din faţa apartamentului, era lovită! O lovitură se pare cât unghia, dacă asta se poate numi lovitură, dar totul era din vina mea întrucât nu mutasem maşina timp de o săptămână pe locul ei! Dl. Cristian, în calitate de expert, fusese deja convocat la miezul nopţii în situaţia de urgenţă creată pentru a confirma versiunea Dlui. Sefciuc: Dana a lăsat maşina pe locul folosit în mod obişnuit de un altul, care altul, nervos că Dana nu a mutat-o toată săptămâna, i-a tras un pumn şi i-a cauzat acea înfundătură cât unghia!

Seara a fost compromisă total. Dl. Sefciuc şi-a luat maşina şi s-a cărat în toiul nopţii la Slobozia (după ce în prealabil mă refuzase la suc şi îngheţată). Doiniţa şi Viorel erau sideraţi. Am mers la culcare într-un final. Nu mai aveam ce face.

Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu lovitura pumnului aşa-zisului vecinului nervosului. Săptămâna următoare când a revenit Dl. Sefciuc în Bucureşti nu s-a mai menţionat nimic despre incident