Blogul Danei

Gata! Este 6 august 2006, orele 23:51, şi, la insistenţele lu’ Janu şi ale lu’ Alex, m-am aşezat în faţa manţocăriei de scris pentru a încerca să relatez câte ceva din informaţiile care mi-au intrat prin urechi şi mi-au rămas într-un fel sau altul între cele două urechi. Noroc că în prealabil apucasem să iau această manţocărie pentru a putea scrie. Şi cu asta este o poveste, dar poate o voi descrie altă dată.
Mai e un noroc: faptul că aveam o sticlă de Beefeater în cămară şi una de apă tonica în frigider şi o lămâie obosită de asemenea în frigider. În acest moment storcoşesc lămâia din paharul de aşa-zis gin tonic cu acea linguriţă cu coada lungă pentru amestecatul cafelei la ibric. Janu cu siguranţă o cunoaşte şi poate aprecia calităţile acelei cozi lungi!
Dar să revin la ideea pe care vreau să o relatez. Ieri am fost să o văd pe Mamaie. Şi asta datorită lui Alex care, deşi oarecum neîncrezător în descrierile mele eliptice şi, recunosc, un pic maliţioase despre ea, a acceptat totuşi să mergem să o cunoască. Şi-a luat şi aparatul de fotografiat, nu pe cel „profi” al soţiei lui, dar orişicât. Putem proba vizita la faţa locului (defect profesional care probabil că va mai apărea în astfel de relatări ale mele şi pentru care îmi cer în mod anticipat scuzele de rigoare şi solicit înţelegere din partea cititorilor – cine or fi ăia?!!?!).
Pentru cei care nu ştiu, Mamaie s-a născut în anul de graţie 1911, pe data de 26 februarie (Anca mă poate corecta în caz că am greşit). Au trecut pe lângă ea două conflagraţii mondiale – le cunoaşte toată lumea – şi multe schimbări drastice de regim politic; istoria şi-a schimbat radical cursul de câteva ori în acest răstimp. Mamaie a rămas, cred eu, neschimbată, deşi lumea în jurul ei se răsturna sau îşi urma un curs evolutiv sau involutiv. Ce trebuie să înţelegeţi sau, mai bine zis, ce aş vrea eu să spun este că Mamaie, pe lângă personajul real pe care îl reprezintă, este şi un personaj de poveste. Poveste frumoasă sau tristă, după caz. Ea în schimb nu este niciodată tristă, sau cel puţin eu nu am sesizat asta până acum. Sper să nu fi fost tristă şi nici să nu fie de acum înainte.
Cred totuşi că mă înşel: trebuie să fi fost tristă în momentul în care tatăl meu şi al lui Janu s-a stins din viaţă. Nu pot concepe altfel. Şi noi, adică eu şi Janu, am fost trişti şi suntem în continuare din acest motiv, dar cred că tristeţea naturală a unor copii care îşi văd părintele răpus de boală, chiar dacă este mult înainte de vreme, nu se poate compara cu tristeţea unei mame care asistă la înmormântarea copilului ei. Asta nu este în legea firii. Nu vreau să vorbesc acum despre Mama şi sentimentele ei faţă de acest eveniment.
Ceea ce am să relatez în continuare provine din informaţiile primite în mare parte de la cele două mătuşi ale mele, Indiana şi Ariana, dar şi de la Mamaie. Cred totuşi că cele mai multe legate acest subiect le-am primit de la mătuşica Indiana. Indiana este născută în 1941 (în Basarabia, ţin să precizez acest lucru), Ariana în 1944, tata (Casimir) în 1945, iar Luceafăr în 1950 (?). Ei sunt cei patru copii ai lui Mamaie şi ai acelui bunic al meu (Chiril pe nume) pe care, cu mare regret, nu l-am cunoscut. Anii în care s-au născut aceşti copii au fost ani de război şi anii imediat după conflagraţie – ani foarte grei pentru oricine din această ţară. Cu atât mai mult pentru o familie care s-a refugiat din Basarabia în acei ani, pentru a nu intra sub „jugul” rusesc, cum a fost cazul familiei Macarie de atunci – Mamaie, bunicul Chiril şi bebeluşul Indiana.
Cu toate acestea, Mamaie a găsit puterea să supravieţuiască în contextul descris mai sus. Nu mă refer la supravieţuire în mod pecuniar sau belic sau postbelic – Doamne fereşte! Mă refer la supravieţuirea în lumea ei, pe care degeaba aş avea pretenţia să încerc să o descriu – n-am nici cea mai vagă idee despre ea, dar ştiu că este acea lume a ei!
Aţi sesizat anterior numele copiilor ei … ele sunt reale. Cel mai spectaculos este, vizibil de departe, numele unchiului Luceafăr. Dar până să ajungem la el, sunt celelalte trei. Indiana, primul copil, se pare ca îşi trage numele de la acel roman al lui George Sand. Mamaie, fără îndoială, era fan George Sand, întrucât şi tata a primit numele de Casimir, se pare, după numele soţului lui George Sand. Atenţie, Casimir cu „s”, nu cu „z”! Pentru Ariana nu am o explicaţie clară o originii numelui ei. Nu cred în încercarea de explicaţie a lui Alex cum că Ariana ar fi varianta numelui antic Ariadna. Mamaie ar fi numit-o întocmai cum vroia ea pentru a replica personajul dorit, fără nici o inflexiune. Trebuie să mai studiez problema şi să cer ajutorul mătuşii Indiana.
Acum am ajuns la unchiul Luceafăr. Nu râdeţi şi nu vă miraţi: îl cheamă Luceafăr Macarie. Întrebarea care se pune este: de ce Luceafăr? Pentru asta avem câteva variante de răspuns. Prima pe care am auzit-o în copilărie, chiar de la Mamaie, a fost că, fiind un copil născut destul de târziu, la vârsta de 40 de ani, a fost o naştere destul de grea pentru Mamaie; copilul s-a născut dimineaţa, după o noapte de chinuri, moment în care Mamaie, uitându-se pe fereastra spitalului, a zărit luceafărul de dimineaţă. Şi de aici şi numele!
Cea de-a doua variantă, pe care tind să o cred, este cea relatată de mătuşica Indiana, la un pahar de vorbă anul trecut când am petrecut o noapte de poveşti la ea la Constanţa alături de fiica ei (verişoara mea) Anca. Indiana avea 8-9 ani la timpul respectiv şi cred că îşi aduce oarecum bine aminte contextul. Mamaie, fiind însărcinată şi având burta ţuguiată, motiv pentru care se ştia cu siguranţă că urma să nască un baiat, a lansat un „brain storming” pentru găsirea celui mai potrivit nume pentru băieţelul ce avea să vină pe lume. Ea era de părere că va trebui să poarte numele de Cătălin, personajul din Luceafărul eminescian. S-a codit, s-a învârtit, nu-i prea convenea întrucât Cătălin era un nume, totuşi, prea comun. Tata, la onorabila lui vârstă de trei anisşori şi câte ceva luni, şi-ar fi dorit să se numească nu altcumva decât Grivei. Nu am idee dacă bunicul Chiril îşi permitea să emită idei pe această temă. Cert este că Mamaie s-a hotărât într-un final că numele de Cătălin nu se ridica la standardele cuvenite, şi că trebuie să îşi numească băieţelul Luceafăr, pentru a ilustra clar ideea eminesciană din respectiva poezie. Acum mă întreb oare dacă unchiul Luceafăr a avut vreodată ceva de ilustrat din acea poezie. Habar n-am.
La vizita de ieri, am încercat să o trag de limbă pe Mamaie în legatură cu originea numelor copiilor ei. Din păcate, nu am reuşit să aflu mare lucru, decât o a treia versiune pentru numele de Luceafăr, respectiv faptul că a dorit sa îi dea un nume care să nu poată fi tradus în nici o altă limbă. În acelaşi timp a recunoscut că acest nume i-a creat oarece probleme unchiului meu – vizavi de bizareria lui – ceea ce este de înţeles.